Am ales să fiu Iubire

În seara rece, emoțiile tropăiau, îmbrâncindu-se, care mai de care, să iasă.
Am ales sa fiu iubire.
O cunoștință, m-a întrebat: care este tema ta, pentru acest an? Sinceră sa fiu, nu rețin ce i-am răspuns, inițial voiam să-i spun că tema mea este sa fiu copilul fericit, dar apoi i-am spus ca nu am o temă anume, ci ca aleg sa trăiesc  prezentă și conștientă.
Acum, după întâmplările de peste zi, mi-a venit răspunsul mai potrivit: în această viață am ales sa fiu IUBIRE. Este leit-motivul în jurul căruia mi-am trăit toate experiențele, încă de la intrebarea “pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?” . De altfel mi s-a parut mereu un non-sens să aud această întrebare.
Nu poți iubi mai mult sau mai puțin, iubesti, și gata. Nici măcar nu am avut nevoie de motive ca să iubesc.  Părerea părinților, a rudelor, a cunoștințelor și a prietenilor a fost că mă îndrăgosteam de persoane nepotrivite. Din loialitate, ori poate din teamă, îndrăgosteala a mers, în cazul meu, mai departe, în iubire, sau în ceea ce eu am înțeles a fi iubire. În realitate, paradoxal aproape,  s-a dovedit, după ani, că  au avut cumva dreptate, cu toate acestea, niciodata nu aș fi devenit ceea ce, ori cine sunt acum, fară experiențele ce au decurs din alegerile mele ”nepotrivite” sau potrivite, cum vor fi fost. Mai mult, simt ceva mai mult decât recunoștință și duioșie față de cei care mi-au stat alături  și prin care mi-am schimbat viața.
Cum ești recunoscător unei plante sau unui animal, pentru bucuria pe care ți-o oferă, așa dedici din ființa ta, dăruiești oamenilor din energia ta vitală , prin gândurile și faptele tale.
Poți să te implici mai mult sau mai puțin, din considerente subiective, într-o anumită relație, dar iubirea este completă, unică, și rămâne mereu iubire, doar se metamorfozează, precum ziua își schimbă culorile și graiul, pe măsură ce Terra-și întoarce fața spre sau dinspre Soare, ori cum cărbunele se transformă în praf sau în diamant, ori cum apa danseză schimbată în steluțe translucide de gheață sau vapori plutitori;  pentru că totul este  schimbare, indiferent dacă ne amăgim că ne place stabilitatea și permanența, așa cum totul este iubire, indiferent dacă simțim sau nu că ar fi așa.
Mi-a spus, candva, unul din bărbații cu care m-am întovărășit (comunistă exprimare, dar nu este întâmplătoare), că l-a atras la mine capacitatea de a iubi. Și totuși, iubirea nu m-a oprit să închei relația noastră când nu am mai reușit să ne mai împărtășim ființele. Așa cum, faptul că am ales să urmăm căi separate, nu m-a oprit să continui să îl iubesc.
Când am simțit iubire pentru o ființă, chiar și când eram în dezacord și când din neștiință și orgoliu  ne-am rănit, am găsit de fiecare dată resurse de a ierta și am continuat să las iubirea să triumfe între noi.
Doresc să mă refer în mod special la confuziile care se fac pe seama iubirii. Așa cum majoritatea dintre noi ne lăsăm ispitiți, și eu am trecut prin diverse ”neînțelegeri” ale iubirii. Să crezi, de exemplu, că sacrificiul din iubire va fi recompensat și că vei primi în schimbul său iubire, apreciere și recunoștință, în timp ce ”iertarea”, acceptarea unor situații de compromis pe termen lung, în loc să conducă la pace și bucurie, provoacă doar tensiune și dezamăgire. Și acum, dacă tot am ocazia, voi repeta cuvintele înțelepte ale unui mentor pentru mulți, dragul de Grațian Sonu, care, spre sfîrșitul cursului de coaching, a spus cuiva, dintre noi, ceva de genul  ”te superi că te-a dezamăgit?! Dar chiar preferai să continui să te amagești?”  – genială perspectivă, nu-i așa?
Fiecare gest de iubire pentru ”celălalt”, trecut prin botezul iertării-compromis, consumă de fapt din iubirea și din stima de sine, până când uiți să te iubești și te pierzi de tine. Orice ”neatenție” a celuilalt, devine motiv de suspiciune: ”nu mă mai iubești”,  iar suspiciunea conduce la neîncredere și dependență. Parcă e un făcut: cu cât simți că ai nevoie ca celălalt să-și confirme și să reconfirme iubirea, ca un act de prezență la începutul orei de matematică, cu atât se simte încolțit și amenințat, încearcă să se elibereze, iar în tine crește,până la disperare, nevoia de a-l înlănțui.
Când ierți excesiv, de fapt este o pseudo-iertare, care apare din orgoliul rănit sau ego-ul disperat, și nu din iubire. Astfel, doar încerci să cumperi atenția, mulțumirea și iubirea celuilalt. Este moneda șantajului emoțional: ”am făcut atâtea pentru tine, am acceptat și am renunțat la atâtea pentru tine!” Periculos joc, nu-i așa? Se spune că iubirea îndură orice, ca are puterea de a depăși orice situație dificilă. Da, atâta timp cât nu devine doar o momeală pentru a captura o sursă care să-ți ofere stima de sine pe  care tu ți-o refuzi.
Suntem mai liberi decât ne permitem sau îndrăznim să credem că suntem de fapt. Sunt atâtea cuvinte scrise despre asta, încât simți aproape ca fiind agresiv și  fals când auzi și citești această paradigmă. Dar este fals, atâta timp cât tu nu ești pregătit să accepți acest adevăr. Și chiar și când percepi, cumva, înțelesul său, tot nu reușești să ți-l însușești pe deplin, pentru că doar citești despre el.
Este ca atunci când, copilă fiind, citeam în 1001 de nopți despre deliciile unui ospăț cu mâncăruri de care nu mai auzisem, dar credeam fără umbră de îndoială că erau delicioase și aveam senzația de a fi participat la acel ospăț, chiar daca în realitate habar nu aveam ce gusturi aveau acele merinde. De multe ori ni se pare că înțelegem, că intrăm în pielea cuiva, dar este simplă empatie, nimic mai mult. Putem recunoaște stări, dar nu le vom trăi niciodată cu adevărat, decât prin propria experiență.
Să revin la iertare. Iertarea pentru altă persoană se manifestă prin eliberarea propriei dureri, prin vindecarea propriilor răni. Imediat ce ierți, vei simți instantaneu iubire și înțelegere față de acea persoană, un flux de energie caldă îți va umple sufletul și te vei simți mai ușor, mai împăcat, mai liniștit, mai tihnit și ușor obosit, ca după o lungă boală. Pentru că neiubirea, critica, nemulțumirea – față de ceilalți, nu reflectă decât ceea ce simțim pentru noi înșine. Iertarea sinceră față de ceilalți nu poartă cu sine povara unei obligații, a unei responsabilități sau a unui compromis, ci dezlegarea, plutirea și bucuria unei eliberări a sinelui, care a fost păstrat captiv în tensiunile unor judecăți (iar aceste judecăți, de cele mai multe ori cresc din idei preluate din afara propriilor experiențe și sunt adesea nefondate).
Iertarea autentică nu caută explicații, ci se simte. Iar simțirea nu se referă la raportul cu celălalt, care devine ”un manechin”, o ”cale” prin care de fapt să te ierți pe tine însuți.
Cu alte cuvinte, atunci când întâlnim persoane ”nesuferite”, sâcâitoare, agasante, abuzive – neintenționat sau poate chiar intenționat, avem nevoie să ne amintim că de fapt am întâlnit o șansă de a ne ierta pe noi înșine, iertându-le acele manifestări pe care nu avem capacitatea de a le recunoaște la noi înșine.
Prin urmare, când o astfel de situație apare, atunci este de dorit:
1) să devin observator al fenomenului care se desfășoară înlăuntrul meu, să aud agitația, să simt tensiunea și să înțeleg ce anume mă deranjează: gălăgia, lipsa de atenție, ignorarea, lipsa de ascultare față de nevoile sau dorințele mele, lipsa de recunoaștere a valorii mele, etc?
2) mă întreb când, în raport cu ce aspecte din mine și eu mă manifest similar, adică nu mă ascult, nu mă iau în considerare, mă ignor?
3) mă observ din nou, cum reacționez când am cea mai mică senzație că mă neglijez? mie personal mi se întâmplă să îmi spun: ”prostii, ți se pare, aberezi”. Ți se întâmplă și ție să te simți uneori sâcâit de persoane care par să ”abereze”, să își/îți umple viața cu nimicuri, să te deranjeze criticile și nemulțumirile lor permanente la adresa propriei vieți, dar cu precădere la ceilalți?
Ei, chiar atunci, primești răspunsul la modul în care te percepi pe tine însuți.
4) Odată recunoscut că ”am ceva” cu mine, meditez, mă gândesc la ce anume doresc să schimb în mine, ce anume mă nemulțumește la mine, ce mi-am propus să fac și nu am reușit și din ce motiv nu am reușit? Nu cumva  motivele seamănă cu cele pentru care mă deranjează comportamentele celor care mă irită?
De aici încolo începe conflictul. Pentru că mă supără să recunosc o nouă slăbiciune, să accept o nouă imperfecțiune, să mă simt responsabil pentru ceea ce știu că sunt capabil și îndreptățit să realizez, să fac, dar nu reușesc să obțin.
Și atunci  este cel mai bun moment să te întrebi: dacă ai reuși, cine ar avea de câștigat cu adevărat? Nu cumva, faptul că nu reușești, te atenționează ca succesul acela ar fi o ispită să îți crești orgoliul, ego-ul? Ce este mai important? Ceea ce realizezi și ceea ce ești în afara ta, sau cine ești și ce realizezi în interior?
Este norul bucuros sau neliniștit atunci când își scutură povara în stropi repezi și grei, de utilitatea că va uda un ogor, ori de riscul că îl va inunda? Nu, el face ceea ce este menit, fără să se întrebe, conform unei legi superioare capacității sale de a înțelege. Poate lipsa de voință și de control este un exemplu în a-mi disciplina dorința/voința și necesitatea de a controla. Fără să mă acuz, fără să mă sperii, fără să disper.
Pot să mă iert. Să mă accept așa cum sunt acum, să mulțumesc pentru tot ceea ce am primit pentru a fi acum, aici, exact așa – să respir și să iubesc, fără obligații, fără responsabilități.
Pot să mă bucur de libertatea de a fi, să respect alegerea mea de a mă fi întrupat într-un corp omenesc, cunoscând astfel poveștile și experiențele acestei vieți, în care se întrepătrund viețile ființelor din jurul meu, contribuind astfel la dezvoltarea stării mele de conștiență, ca ființă.
Prin iertare mă simt liberă, împăcată cu mine, cu alegerile mele trecute și viitoare. Dacă simt speranță sau disperare, este semnul că ies din starea de libertate. Că intru iar în dimensiunea duală a binelui și a răului. Și singura cale de a reveni în libertate este să iert.
Pentru că iertarea este iubire, iar eu am ales să fiu iubire.
Pășesc, calmă, prin ploaia capricioasă a verii. De-asupra mea, cerul își strigă victorios fericirea de a fi liber să-și prăvale norii peste orașul adormit, aruncând, ca-n glumă, săgețile de lumină dintr-o parte în cealaltă a orizontului. Picăturile reci și grăbite se rostogolesc pe trupul care tresare înfiorat, iar înlăuntrul meu, bucuria de a mă simți vie topește teama gândului care mă alungă în casă, pentru a mă ”proteja”. Ușor, capul și brațele se ridică spre cer, așa simt să mă plec în fața măreției acestui univers din care sunt parte, și încep să mă rotesc, eu insămi atom, planetă, galaxie, pentru a mă armoniza cu tot ceea ce este.

Am un dar pentru tine!

Dacă viața ta nu este așa cum ți-o dorești, nu este din cauză că tu ești nepotrivit, insuficient educat, orgolios, neascultator, indisciplinat, leneș, lacom, pofticios, invidios, nestăpânit, nerăbdător, arogant, clevetitor, bârfitor, laș, superficial, NU!
Ok, poate ești ceva din toate astea, dar cine nu e, măcar puțin din una, sau din mai multe?

 Azi exersăm. Ai o oglindă la îndemână? Dacă nu, ia telefonul în mână, fixează timer-ul la 2 minute și apasă start. Acum privește-te  în  camera frontală. Strâmbă-te, zâmbește-ți, poți imita diverse emoții: bucurie, mânie, tristețe, melancolie, extaz, plăcere. Folosește-ți mușchii feței și observă cum te modifici pe măsură ce se întind sau se contractă. Pierde-te cu privirea in ochii tăi și încearcă să citești gândurile celui din oglindă.  Ce gândești? hai, fii sincer! Te-ai bucurat, te-ai plăcut? Ori te-ai simțit ridicol? poate chiar cam urâțel, uneori, sau tot timpul? Cum te vezi? Cum vrei să fii văzut de ceilalți? Ți s-a părut lung sau scurt acest exercițiu?

Poate nu ți se pare că ești la fel de frumos ca o floarea soarelui, ori ca o orhidee în caz că simplitatea te sperie, sau la fel de frumos ca un păun, ori un fluture, un cristal de zăpadă, ori, de ce nu,  ca un apus de soare purpuriu.

 

Vreau să îți împărtășesc cea mai mare descoperire a mea: tu și cu mine suntem deja, ACUM,  tot ce puteam fi mai bun până în acest moment. Așa că putem să ne bucurăm împreună de asta! Da, poate nu ești la fel de minunat, cum pare să fie vecinul de vis-a-vis,  sau colega de birou, nici generos ca Moș Crăciun, nici iertător ca Isus, nici muncitor ca Hercule, nici răbdător ca Penelopa, nici curajos ca Superman. Dar ești AICI, ca și mine!  De aceea înseamnă că indiferent  cât de dificilă pare să fie perioada pe care o străbați, și tu ai cum să simți puterea din tine.
 Și dacă nu mă crezi, înseamnă că nu folosești destul sticluța cu esență de iubire pe care barza a lăsat-o agățată de primul tău scutec.
Oh, nu-mi spune că nimeni nu ți-a povestit ca ai primit și tu, ca  noi toți ceilalți, acest mic dar fermecat. Da, da, este fermecat: este destul te gândești la ea și iubirea începe să lumineze și să îți pătrundă în suflet.
Hai, putem exersa împreună, acum, dacă tot ai aflat marele secret.
Nu durează mult, cât ai face un ou fiert tare:
închide ochii și lasă corpul să se relaxeze,
pe rând, simți cum toate tensiunile din corp dispar
începând cu degetele de la picioare, glezne,
gambe,
genunchi,
coapse,
șolduri,
bazin,
instestine,
cutia toracică,
organele interne,
umeri,
brațe,
coate,
antebrațe,
încheieturile mâinilor,
degete,
apoi se relaxează coloana vertebrală,
mușchii spatelui,
gâtul,
 bărbia,
maxilarele,
mușchii feței,
urechile,
ochii,
fruntea
și în sfârșit pielea capului.
Respiri normal, liniștit, profund, umplând cu generozitate plămânii: inspiri pace, armonie, iubire și expiri temerile, îngrijorarea și anxietatea.
Lasă gândurile să curgă, fără să dai atenție vreunuia și
imaginează-ți că în fața ta apare o sticluță mică,  poate fi de orice culoare vrei și de orice formă. Știi că este sticluța TA cu IUBIRE, o recunoști acum, chiar dacă ai uitat de ea până azi, când eu ți-am reamintit.
Sticluța se luminează din ce în ce mai puternic , pe măsură ce  iubirea dinăuntrul ei se trezește și crește pînă te te cuprinde în întregime. Te simți protejat, iubit, ești din nou copilul care primește iubire necondiționată. Nu te judeci pentru erorile tale, iubirea din sticluță te ajută să înțelegi că pe acest pământ trăiești pentru a-ți  accepta limitele și astfel poți să te detașezi,  și poți învăța să renunți la autocritică, la a te autoblama și  autoînvinovăți pentru o infinitate de erori.
Se dizolvă, în iubire, sentimentul de a nu fi destul de bun, de a nu fi destul de destoinic sau de curajos, de a nu fi răbdător sau smerit, te simți eliberat de neputințele tale, de lipsurile tale, ești tot ceea ce poți fi și te simți împăcat cu asta, ești recunoscător că ești acum, aici.
Strălucirea iubirii continuă să te pătrundă și o simți în fiecare parte din tine, din cap până în picioare, în organele tale și în celulele tale, o lași să umple fiecare spațiu vital al ființei tale, simți cum îți purifică mintea și emoțiile, te simți învigorat/ă și în siguranță, te simți puternic și sănătos, simți cum tu te tranformi în iubire și în lumină.
Bucură-te de ceea ce ești, pentru că acum poți înțelege cât ești de frumos, și că frumusețea ta nu este nici mai prejos, nici mai presus decât frumusețea mării sau a pădurii, poți simți în tine puterea infinită din care ești plămădit, aceeași din care este plămădit universul.
Poți cuprinde în iubirea ta animalele, gâzele, plantele, pământul, apa, aerul, soarele, luna și stelele. Iubirea ta îmbracă și cuprinde întreg universul. Te simți împlinit, liniștit, încrezător și simți că nu te mai temi de oamenii din jurul tău, ai încredere că toate situațiile pe care le trăiești au o rezolvare favorabilă ție  și apar doar pentru a te ajuta să te cunoști mai bine, doar pentru a te îndruma să descoperi din ce în ce mai mult puterea din tine, pentru a o folosi spre binele tău și al celor din jur. Doar asta contează, să te cunoști și o poți face când îți permiți să te iubești. Doar dacă te cunoști, poți decide cine dorești să devii, cum să te transformi, pentru a-ți crește puterea interioară.
Cu acest sentiment hotarăști să pui sticluța într-un loc de unde o poți lua oricând te simți confuz, nesigur, singur, neiubit, slăbit, încercat.
Îți revii treptat, miști degetele, mâinile, picioarele și ușor, când ești pregătit, deschizi ochii.
Bine ai revenit, de acum, nu uita că ai un talisman fermecat pe care nimeni nu ți-l poate lua. Și mai frumos este că îl poți dărui, la rândul tău, iar așa înveți deja să oferi din iubirea care ești.
Îți mulțumesc!

Alege cine ești

Lumea s-a așezat cu josul în sus.

Iar eu, în poziție de meditație, îmi golesc încet mintea de judecăți și de cuvinte și mătur, cu o ploaie multicoloră de lumină, emoțiile care se nasc din interacțiunea cu realitățile celorlalți. Altadată, poate, aș fi reacționat, reflectând  propriile mânii, frustări, angoase și anxietăți, dar am învățat că nu ajută pe nimeni, ba dimpotrivă. Schimbând filtrele prin care primim informațiile, avem posibilitatea să ne transformăm, să ne curățăm de balastul de energie de frecvență joasă pe care o recunoaștem  după intensitatea intoleranței și a agresivității, ceea ce ne ajută  să înțelegem mai ușor de ce-ul ”agresorului” și ne protejează astfel să mai intrăm în cercul vicios al acuzelor si al autoblamării.

Ce se intamplă în cotidianul vieții acestei lumi? În realitatea vecinilor, a colegilor de muncă sau de școală, a rudelor sau a prietenilor tăi?  Dar în realitatea pe care o percepi din media? Care sunt subiectele  preferate de discuție în care ești atras?  Ce situații revin repetativ pentru a fi rezolvate, dezbătute?  Cum te plasezi în raport cu acestea?

În câte din poveștile care ți se relevă intri pentru a le comenta, pentru a le judeca, pentru a le schimba? Cât din realitatea creată de noi toți îți afectează viața în mod direct? Ce carusel informațional îți consumă  timpul și îți macină  și îți influențează gândurile și emoțiile, fragmentând sau construindu-ți ființa? ( timpul este însăși viața)

Privesc în juru-mi și văd cum oamenii merg neutri, , cu capul în față, în poziție agresiv defensivă,  închiși în lumea lor. Privirea pierdută undeva, înlăuntru, cernând griji și responsabilități,  alunecă indiferentă peste caldarâm și atinge clădirile tapetate cu reclame îmbietoare ale unor posibile plăceri, care încurajează persistent o voracitate nesățioasă, de neînfrânat: mai multe haine, mai multe călătorii, mai multă mâncare, mai mulți bani, mai mult, mai mult, mai mult! Dacă din întâmplare ochii ni se întâlnesc, iar zâmbetul și seninătatea chipului meu le bruiază registrul de plămădiri interioare, de frustrări agasate de fotografiile apetisante ale nestăvilitelor oferte, imperceptibil văd o tresărire, o schimbare, parcă îmi adresează un ”mulțumesc” tainic , de a-i fi salvat de la asaltul brutal al comerțului ce ne însoțește insistent, pe mai toate drumurile noastre.

Familiile sunt amputate,  fiecare aleargă care încotro, prin lumea întreagă, pentru a aduna bănuți cu care se plătesc creditele la casa și mașina de care nu se poate bucura de fapt întreaga familie. Nu de puține ori, aceste plecări dezintegrează complet familia, în urma unui divorț, al plecării și altor membri ai familiei după alte oportunități de câștig, sau chiar al morții.

Când mă întâlnesc accidental cu știri șocante, încă mai am, pentru o fracțiune de secundă, tendința, născută din obișnuința de zeci de ani, de a reacționa, de a mă lăsa atinsă de valul de emoție, să comentez, inutil, drama unei vieți, surprinsă într-o situație particulară pe care nu o pot schimba direct. Am ales să nu mai știu, să nu mai las acest val uriaș de durere mediatizată să mă atingă. Să nu pricep când cuvintele se însăilează în promisiuni deșarte sau amenințări.

Dacă aș fi  persoana de acum 7-8 ani, mi-aș atarna, de gât, o tăblița cu “ÎNCHIS “. De neputință în fața acestui  aparent inepuizabil rezervor al urii și al degradării cărora le devin martor îndepărtat.

Atunci – în urmă cu 8 ani, am decis și mi-am asumat să rămân deschisă, la acel moment motivația fiind fiicele mele, pentru a le fi suport în momentele lor de neputință, nesiguranță sau singurătate. Dacă aș fi fugit atunci, ar fi însemnat să pierd ocazia de a fi aici, acum, demonstrând că este posibil să trăiesti fericit, că ai în tine toate resursele pentru a-ți schimba viața pe calea pe care o dorești, iar pentru asta este necesar doar să înveți să fii iubitor, onest, smerit, dedicat binelui si păstrării demnității, fără trâmbițe și surle, fără ostentație.

Te asigur că ceea ce trăiesti este tabloul pe care ți-l pregătesti, folosind exclusiv credințe și  emoții proprii (ok, poate nu toate sunt create de tine, dar și ce ai preluat din afară a fost acceptat și integrat ființei tale, acum totul face  parte din tine. Cu cât trăiești mai mult  în teamă și convingeri negative, cu atât viața ta se desfasoară mai aproape de surse de suferință. Acum te simți nemulțumit și iritat? Obosit și stresat? Îngrijorat și bolnav? Este consecința a ceea ce tu permiți să se manifeste, continuând să repeți mecanic aceleași tipare distructive și auto-distructive create și mostenite , dar care pot fi schimbate atunci când constant și perseverent iți doresti nu numai schimbarea, ca principiu, ci specific, schimbarea într-o realitate serenă și plăcută, care să îți aducă împlinire, bucurie și  belșug.

Cu cât vom fi mai mulți care trăiesc folosind ca terapie iertarea, recunoștința,  compasiunea și non-judecata,  cu atât realitățile noastre imediate se vor uni și vor recrea realitatea globală. O nouă realitate. Fără lupte politice și economice, fără publicitate și advertising, o realitate în care nu suntem nevoiți să ne vindem pentru a trăi. O  lume fără bombe și morți , fără cerșetori neputincioși și darnici zgîrciți. O lume in care educația nu este un lux, iar informația curge nu ca un fluviu murdar și capricios care sa înece conștiințele, ci ca un izvor tămăduitor al cunoașterii, la care fiecare sa aibă acces, după puterile și interesele sale. O lume fără competiție egoistă și fără dorințe, fără clasamente și fără premianți, în care fiecare își aduce aportul cu iubire și dedicare, singura cale fiind asumarea responsabilă și continuă  a propriei creșteri. O lume în care trăiești conștient că ești o sursă de lumină și că actul de iubire  și grijă de sine nu reprezintă altceva decât calea de a spori lumina pe care o oferi celor din jurul tau cu bucurie, prin iubire. O lume fără boli, pentru că nu mai sunt nici teamă, nici ură, nici invidie,  dispar  lăcomia și necinstea, abuzurile și disprețul, și în care fiecare om are capacități de autovindecare și de vindecare a celorlalti,  conștient că orice dezechilibru se manifestă în plan subtil, prin emoții și gânduri ce pot fi curățate energetic.

Eu trăiesc în această lume nouă. De aceea trăiesc din ce in ce mai ”bine”, cu liniște si bucurie. Si am fost și în lumea disperării, a întunericului greu, sufocant și apăsător, care îți blochează perspectivele și îți gâtuie luciditatea. Noua mea viață am început-o după ce mai întâi am cerut ajutor. Cui? Eu îl numesc Dumnezeu. Nu știu cum îl numești tu, dar dacă nu ai trăit până acum niciodată, suficient de puternică, dorința de a fi salvat, ca fiind unica și suprema ta prioritate, este foarte posibil să nu îl fi întâlnit personal și atunci să nu știi la ce ma refer. Nu toți îl întâlnim pe aceeași cale. Pierdusem aproape tot – relațiile cu persoanele din jur erau defectuoase, am avut importante pierderi materiale în urma cărora mi-au fost zdrncinate atât încrederea în mine – în propria judecată, cât și în onestitatea celorlalți.

Când trăiești acceptând în tine dimensiunea divină, nu poți însela. Acolo nu există nici dacă, nici parcă, nu există lucrări uitate și neterminate, nimic nu este interzis, iar tot ceea ce este se manifestă ca adevăr suprem și implacabil, de neînlăturat, fiind totodată atât de simplu și de la îndemână.

Pentru a ajunge acolo, este necesar ca, în primul rând, să ai curajul să te vezi exact așa cum ești. Lași în urma ta minciuna. Vei descoperi că minciuna este ca o caracatiță.  Ai senzația ca ai scăpat de ea, dar se insinuează și se recrează din ce în ce mai subtil, pe măsură ce tu devii din ce în ce mai atent. Renunți la măștile pe care le porți ca să dai bine. Accepți astfel că nu ești chiar atât de iubitor și fără pată cum te-ai amăgit să crezi despre tine până acum. Nu este nicio nenorocire, bine ai venit în rândul oamenilor normali, supuși greșelii născute în lumea egoului. Nu este momentul să te pedepsești și să suferi, nu te auto-învinovăți, hrănind astfel și mai mult bestia ego-ului pe care ai crescut-o până acum din iluzia perfecțiunii tale. Foarte ciudat este că la fel de bine crește ego-ul și când ne subapreciem și ne căutăm cu tot dinadinsul nod în papură.

Când joci după cum îți cântă ego-ul, suferi, ești iritat, invidios, capricios, obositor, cicălitor, clefetitor, cârcotaș, disperat, îngrijorat, înfricoșat, înrăit, suspicios, leneș, lacom, urâcios, etc. Suferința este salvarea care trece cu ”ni-no, ni-no” , iar girofarul ei se învârte harnic și te anunță: fii atent, acum se aude vocea ego-ului. Despre ce îți vorbește? Ce anume din tine se răzvrătește, ce conflict interior scoate la suprafață, ce emoție te stăpânește: nerăbdare, furie, frustrare, teamă, ură, te simți neputincios, neînsemnat? Acum este acum: ce decizie iei? Lași aceste emoții să te domine și să te conducă? le permiți să crească și astfel să îți crească ego-ul? Când reușești să îți observi starea? Poți imediat după aceea să începi să te controlezi?

Dacă nu știi cum să reacționezi, dar ai dorința de a te schimba și de a folosi cât mai mult din esența divină a ființei tale, din acea parte luminoasă care există în fiecare dintre noi mai mult sau mai puțin evident, cu scopul concret de a-ți îmbunătăți nivelul energetic și de a atrage astfel acele situații si persoane care să-ți aducă o stare bună (adică bunăstare) a vieții, fii deschis să accepți orice manifestare a suferinței ca pe un instrument de auto-cunoaștere, mulțumește-i că te atenționează și chiar dacă pentru început nu îți reușește foarte bine, încearcă (și după încheierea lor) , să vizualizezi episoadele recurente de disconfort emoțional și retrăiește-le (pe rând!), cu scopul de a găsi motivele reale : disecă emoțiile pe rând și caută să le înțelegi mesajul ascuns; ce rană anume a fost activată? De asemenea, te poți strădui să găsești o cale de rezolvare a conflictului apărut prin schimbarea atitudinii tale. Este un joc util, în care te auto-educi să răspunzi cu mai mult calm și mai multă detașare la impulsurile care îți provoacă recații virulente. Dacă exersezi prin vizualizare, te vei obișnui și vei răspunde diferit la următoarele ”încercări”.

Există diverse metode, tehnici cu care poți lucra pentru creșterea nivelului energetic. Esențial, în toate, este să îți dorești schimbarea, apoi să înveți să îți schimbi stilul de viață, treptat, adoptând o alimentație sănătoasă, să te miști mai mult, să (te) iubești mai mult.

Nu uita, schimbarea nu se realizează peste noapte, fii pregătit să aluneci în obișnuințe vechi și dăunătoare, fii pregătit și să te reîntorci, să perseverezi. Îți garantez că vor apărea destul de multe mici victorii care te vor stimula să continui. Păstrează-le și mergi mai departe. Fiecare pas înainte, poate nu ți se va părea relevant față de lungimea drumului de parcurs, dar nu este nicio grabă, ăsta este farmecul vieții, acesta este jocul cel mare pe care îl vei câștiga cu răbdare și întodeauna cu IUBIRE!

 

 

Iubirea, poartă către sine

Sexualitatea intrigă prin complexitatea emoțiilor şi a gândurilor pe care ni le provoacă.

Tot ea este și  cea mai importantă forță creatoare, de aceea este util sa învățăm sa nu o irosim,  ci să o trăim pentru a ne aduce un plus de valoare esenței noastre și implicit vieții noastre.

S-a dovedit,  după secole de falsă pudoare, ca nu ajută ca manifestarea si exprimarea explicită a sexualității sa fie reprimată, ascunsă şi negată. Experiența curentă demonstrează, pe de altă parte, cu vârf şi îndesat,  că nu ne face mai fericiți nici excesul sau exacerbarea rolului sexualității. În primul rând este necesar să precizez că sexualitatea nu este totuna cu actul sexual. Sexualitatea aparține fiziologiei noastre, dar și psihicului nostru, o primim de la naștere și este un factor important care ne afectează întreaga viață, modul în care suntem percepuți și în care percepem și care ne influențează alegerile și comportamentul.

Ca în orice, echilibrul, şi aş adăuga bunul simț ar putea fi măsura justă a exprimării unei sexualități normale, mai bine spus armonioase. Întrebarea este cum să învățăm să decidem când e prea mult sau prea puțin, dacă traiul nostru de zi cu zi este o un slalom compulsiv printre abuzurile de orice fel, încurajat de reclame și de exemplul celor din jur?!
Dorința de a-ți satisface orice plăcere se manifestă la fel: o stare de excitație și anxietate efervescentă, ce se manifestă cu încordare, o acumulare energetică ce se descarcă în momentul posedării obiectului dorit, iar rezultatul declanșează starea de plăcere și de relaxare.  Dorinta se referă la a ”avea”. Poate ai auzit de curentul fiosofic numit hedonism, conform căruia scopul final al vieții este fericirea. Iar  legatura, ori calea  spre fericire este plăcerea. Din păcate, superficialitatea și graba (ne)judecății conduc la concluzia pripită că a fi fericit înseamnă să simți imediat plăcerea, fără a lua în calcul ”prețul” pe care îl plătești pentru asta. Și atunci nu este de mirare că întrega societate este intr-o goană permanentă după plăceri și că omul zilelor noastre devine sclavul propriilor plăceri trecătoare. Și când spun sclav, chiar asta să înțelegi. Această idee nu o dezvolt aici, pentru că m-aș abate prea mult de la subiect, dar atâta timp cât folosești (cel puțin) un card de credit (sau descoperit de card), sau ai un credit pentru ”nevoi personale”, deja ai intrat în categoria sus-numiților sclavi.

[Îmi amintesc  cum, cu ani buni în urmă,  mă revoltam împotriva îndemnului ”carpe diem” al lui Horațiu  (Orazio, poetul roman) . Mi se părea indecent, frivol și chiar periculos! Nu întelegeam, la acel nivel al pregătirii/ înțelegerii mele, semnificația plină de înțelepciune a acestei formule. Și poate aș fi înțeles-o mai repede, dacă în jurul meu nu aș fi fost șocată de dezinvoltura cu care oameni școliți (remarcați că nu spun educați, pentru că este nevoie să începem să facem delimitarea între educația reală și cea scolastică)  o invocau ca scuză pentru a-și ascunde irosirea și excesele.]

Actul sexual este cireașa de pe tortul mare al plăcerii și ținta sexualității. De ce spun că este cireașa de pe tort? Nu numai că toți o râvnesc, dar se potrivește pe orice felie a oricăror alte plăceri! Vrei o înghețată? În reclamă vezi o zeiță inocentă în costum de baie, care linge delicat un cornet! Vrei o mașină de tuns iarba? Il vezi pe gradinar cum rade răzorul de flori, cu ochii la picioarele amazoanei întinsă neglijent pe chaise-longue. Vrei scutece pentru bebeluși? O mamă cu un decolteu superb peste sânii îngreunați de lapte  îți prezintă experiența ei cu cele mai absorbante scutece din lume.  Vrei un parfum bărbătesc? O vezi pe cea mai EA topită după el, imediat ce el  a aplicat pe pielea bronzată două pufuri parfumate. Lista continuă și tu o cunoști chiar mai bine decât mine.

Rolul meu este să te atenționez că nu orice act sexual este o sursă reală de plăcere, așa cum nu toate reclamele reflectă calitatea specială a produsului, ci creativitatea și îndrăzneala echipei care se ocupă de marketing și publicitate.

Să ne așezăm strâmb, dacă asta ne va ajuta să judecăm drept: atâta timp cât ”nu te saturi” și nu ajungi să te mulțumești fără a resimți apăsător dorința (sexuală), ca pe o nevoie , deci, nota bene, ca pe un impuls primar,  sexualitatea devine deja un ghimpe în coaste, o problemă și oricât sex ai ”avea”, tot îți va lipsi, dacă nu este de calitate. Iar aici nu mă refer la originalitatea pozițiilor (iar Kama Sutra este chiar generoasă, chiar dacă Vatsyayana a redactat-o cu aproximativ două milenii în urmă), nici la performanțele numerice ca durată  și parteneri din care ai putea face singurul palmares notabil al vieții tale (sexuale), cât la cantitatea și calitatea  tandrețurilor primite și oferite cu sinceritate, la intimitatea trăită, la siguranța resimțită în brațele partenerului/ei și la liniștea și bucuria pe care o simți și o împărtășești în timpul actului sexual, dar și înainte și după acesta. Pentru că viața ta începe în urma unui act sexual (al altora) , dar nu înseamnă că o trăiești (doar) pentru asta. Crede-mă, nu exagerez, cunosc  femei și  bărbați care fie că fac sau nu fac sex, nu se gândesc la altceva.  Este acel zumzet permanent al gândurilor lor, acel fundal care susține orice altă activitate. Poate știi gif-ul acela amuzant: caută ”male brain animation”  și sigur vei ști că l-ai gasit! Și cu toate acestea ei sunt cei care se plâng că nu au noroc în dragoste,  dar nu schimbă nimic în atitudinea lor față de dragoste și continuă să confunde întâlnirile de o noapte – când și când, cu interesul pentru o anumită persoană, sau pur și simplu susțin că sunt prea ocupați cu munca și poziția lor profesională și socială și cel mult se îngrijorează  la gândul unei bătrâneți solitare.

Nu întâmplător a face sex  se numeste a face dragoste, sau a  face amor:  aici intră în scenă componenta esențială afectiv/emoțională a plăcerii adevărate, pentru care uniunea sexuală cu partenerul/a nu este doar un contact fizic, ci devine un dialog absolut liber, neinhibat de nicio temere, de nicio rușine, de niciun tabu, este un schimb efectiv de informații energetice pe care le simți din plin în intimitatea și tandrețea mângâierilor și a îmbrățișărilor care îți dau sentimentul că te afli ”acasă”, întregit, regăsit, complet!

Dacă pentru tine actul sexual nu capătă această semnificație, dacă dorința pare să-ți întunece rațiunea și mirajul înșelător al unei false intimități frugale te ispitește și devine obiectivul care te ațâță, aminteşte-ți că ai depăşit, prin efortul milenar al rasei umane, stadiul de animal.  Folosește cu încredere sufletul şi nu te lăcomi să urmezi primul impuls, dacă nu  simți încântare şi  bucurie din simpla prezență a ființei de lângă tine și nu  pentru că o pândești pentru a-ți satisface o dorință egoistă.
Poate îți pare că pierzi exact ce este mai incitant şi mai plăcut,  dar te asigur că în spatele fiecărei întâlniri sexuale există o motivație, poate nerecunoscută, a dorinței esențiale de a simți iubirea, tocmai pentru că starea de normalitate a manifestării sexualității este conectată de sentimentul dăruirii necondiționate, cu iubirea/dragostea.  Din păcate,  cu prea multă ușurință,  se face confuzia și implicit eroarea că prin sex descoperi iubirea. În realitate, o relație sexuală, chiar și stabilă, nu reflectă neapărat implicația sentimentului de iubire între parteneri. Poate fi, foarte bine, doar acoperișul comod și moral al unei nevoi fiziologice, al unui instinct primar de conservare și de siguranță a propriei vieți sau a speciei. Diferențele nu se pot sesiza cu ochiul liber: în timpul ”rutului” toți și toate  devin mai frumoși, mai drăgăstoși, mai breji, își ascut coarnele, scriu poezioare, își piaptănă penele și își spală adidașii, nu fac economie nici la culori, nici la parfumuri – pentru a-și convinge partenerul. Dar asta nu oferă garanția că ”după” nu îl va devora , nu?

Și mă întorc să îți amintesc că existența ta umană  îți conferă o picătură în plus din esența divină. De aceea, tu esti special/ă. De aceea, tu poți să nu te lași condus /ă de primul impuls. Oricât este de puternic, poți învăța sa îl educi, să te auto-educi. Niciodată nu este prea târziu. Chiar și de astăzi, dacă tot ai citit până aici, poți învăța că ai cum să depășești foamea de a avea, că te poți sătura, dacă te vindeci de lipsa de iubire. Iar asta o faci pas cu pas, după ce afli că iubirea nu crește nici în pomul interzis, nici în cel lăudat, ci chiar înlăuntrul tău, din acea picătură de esență divină în plus, care îți deschide conștiința și face din tine o ființă ”superioară” regnului animal. Iar din această superioritate nu îți lua credința că ți se permite să abuzezi de manifestările lumii fizice care nu au capacitățile tale, ci doar responsabilitatea de a le proteja și de a transcede acele instincte care există totuși în fiziologia și natura ta primară.

Orice acțiune, conştientă sau nu  (adică trecută si prin filtrul gândirii ) , are ca urmare un efect asupra vieții noastre şi ne apropie sau ne îndepărtează de esența proprie.   Cu cât ne păstrăm mai aproape de aceasta,  viața noastră este, pe ansamblu, mai plăcută,  mai ”uşoară”  și cu atât  vom beneficia de mai multe daruri pe care ni le poate oferi Universul, chiar dacă uneori calea până la ea  este mai anostă, pare mai puțin amuzantă și mai puțin incitantă. În realitate doar această cale oferă infinite posibilități de explorare și auto-explorare, inclusiv într-o relație de iubire autentică.

De multe ori, din nerăbdare, ne pripim și dăm înțeles greșit actului curtării. V-o spune Stan Pățitul, că de-aia le zice așa de bine!

În dorința de a iubi și de a fi iubiți, eventual de a crea o familie, de a ne desprinde de casa părintească, din dorința de a ne întinde aripile și de a fi independenți, pe picioarele noastre, ne aruncăm în prima relație în care nevoile partenerului nostru de a se ”așeza” îl fac să devină partenerul ideal:” baiat/fată bun/ă, cu serviciu, harnic/ă, serio(a)s/ă, cu mașină, a făcut și credit pentru casă! ” – ghilimelele fac clară dezicerea mea de astfel de formule! Și ne punem și pirostriile. Of, of, of! Pirostriile astea, altă belea! Încununarea arhaică a sexualității morale. Fără ele, bieții oameni deveneau niște ratați! Paria! De-aia se si spunea: ”mărită-te/ însoară-te, maică, să intri și tu în rândul lumii!” Brrrrrr! Mă cutremur, numai cât mă gândesc! Ce oroare, cu statul în rând! (Ce ideal sado-masochist o fi și ăsta, de care-am avut parte din plin, cu vârf și îndesat, noi, românii!) Și-și pun pirostriile … și mai pun ce mai pot, pentru că de cele mai multe ori nu sunt conduși acolo de iubire, ci de nevoi, adica de ”basic instinct” și cu nevoile nu faci casă bună. (Poate de aceea  numim excrețiile nevoi! Adică să le lași să se ducă pe apă! )

Nu mai te lăsa dus de nevoie, dragul meu/draga mea! Ești o ființă binecuvântată să trăiască fericită dar și conștientă, iar scopul vieții tale este să îți extinzi starea de conștiență, pentru a trăi cu o intensitate provenită din profunzimea existenței și nu prin vastitatea experienței. Asta îți dă  șansa grozavă de a experimenta în această viață senzația eternității, a întregului, dacă vei transcede înțelesul imediat al plăcerii și îl vei integra iubirii, sau și mai bine zis,  artei iubirii.

O relație de iubire este o poveste care se scrie nu într-o noapte, ci începe cu 1001 de nopți. Este imposibil să trăiești o poveste de iubire autentică dacă îți disipezi energia și atenția spre 1001 de povești picante. Atunci, ai de ales: iubire cu plăcere, liniște, bucurie, evoluție personală, împlinire  sau plăceri pasagere, căutare, și deșertăciune.

Tu ești designerul propriei vieți: din idealurile și temerile tale este plămădită realitatea ta. Cu cât îți asculți mai mult inima,  cu atât vei trăi mai puțin conform așteptărilor altora și mai mult conform esenței tale divine, cu atât vei fi purtător de iubire și de lumină, temerile – semnele traumelor tale se vor dizolva, iar tu te vei elibera să te trăiești plenar, cu plăcere și bucurie, acceptând că tu, cel de acum ești pregătit să îți trăiești propria poveste de iubire, care poate nu va fi eternă într-un spațiu temporal efemer, dar care este o poartă către varianta optimizată a ființei tale.

 

 

Destul

Cu mulți ani în urmă, pe când internetul în România era încă un lux pe care îl accesai ascultând cu o oarecare nerăbdare sunetul hârșâit și țârâit al modemului, pe vremea primelor forumuri, am avut norocul sa aflu de existența unei comunități de oameni sensibili, care s-au autointitulat „romantici” – pentru că, indiferent de vârstă, mai scriau poezii, își exprimau emoțiile și împărtășeau povestioare cu tâlc. Din toate micile bucurii pe care le-am avut citind și uneori scriind pe forum, am rămas cu amintirea unei urări făcute în prag de sărbătoare, de unul dintre cei mai iubiți admini: ”Dragilor, vă doresc să aveți destul!” – o urare evreiască,  mai completă și mai profundă decât orice poezioară  cu iz folcloric sau exprimare drăgăstoasă.

Să înţelegi ce este destul, când, unde sau cât este destul pentru tine, pentru dorinţele tale, pentru emoţiile tale pe care le confunzi adesea cu sentimentele, pentru faptele tale, pentru ceea ce gândeşti, eşti şi faci în raport cu ceilalţi, este piatra de temelie a stării de bine, a fericirii.

Nu este deloc simplu să fii. Să faci slalom printre zilele tale mai fericite sau mai nefericite, printre întâmplările care te fac să pluteşti sau te trântesc la podea, printre zâmbete drăgăstoase sau priviri încărcate de fulgere care parcă ar vrea să te ucidă, printre încurajări şi beţe-n roate, printre zilele tale de slăbiciune sau cele de putere, valsul permanent pe care îl facem pe ritmul etern al dualităţii care ne cuprinde şi ne inghite fiecare fracțiune a materialității realității noastre reflectate în fiecare gând, în fiecare clipă, balansul nostru permanent pe firul imperceptibil ce desparte pozitivul de negativ. Pentru că între plus şi minus știm că se află „zero” sau nimic, în timp ce fizicienii și matematematicienii  se apropie de formula unificării în nimic a tot, totul fiind vibrație.

Ființa umană este singura care are nevoie de definiții, teoreme și unități de măsură explicite. Și cu sistemele de măsurare create categorisește, etichetează, clasifică, judecă. Este modul nostru de viață, este calea către înțelegere, este instrumentul de construire a raționamentelor.

În urmă cu o lună am fost implicată într-un accident de mașină. Nu mă grăbeam în mod deosebit, nu eram stresată, ba chiar eram mulțumită că îmi scosesem din minte o „problemă” creată de grija maternă.

Nu știu dacă ai trăit pe pielea ta un accident cât de cât serios. Pe moment am fost zen. Nu m-a zdruncinat nimic, nici măcar sângele care îmi acoperea  partea stângă a feței. Nu am simțit când m-am lovit, nici nu aveam habar de ce mă lovisem. Nu înțelegeam grija persoanelor din jurul meu, de a-mi tampona rana de la arcadă, încercând cu valuri noi de hârtie să-mi oprească sângerarea. Eu eram îngrijorată că traficul deja greoi se oprise și mă simțeam cumva vinovată pentru asta. Încercam să înțeleg de ce s-a întâmplat ca „tocmai eu” să mă aflu într-o mașină tamponată și să aștept ca mașina salvării să vină să mă recupereze? Recunosc că asta a fost doar o manifestare de suprafață.

Mi-a luat ceva timp să diger această surpriză pe care Universul mi-a oferit-o ca răspuns la gândurile și faptele mele anterioare. Și acum, după o lună, simt nevoia să mă eliberez și să înfrunt această realitate pe care am creat-o. Nu numai mașina mi-a fost șifonată, ci și orgoliul. Bine au spus toți cei care m-au încurajat: ”Dă-o încolo de mașină, important este ca tu să fii bine, fiarele se repară!” Da, rațiunea pare să accepte noțiunea, dar în realitate, mașina a materializat cumva demonii din mine. Am înțeles că atunci când începi să te acordezi la adevăr, orice distorsiune interioară (negare/ nerespectare a adevărului tău interior re-cunoscut deja) se manifestă cu mai multă repeziciune, pentru a regla mai repede abaterile și pentru a te aduce în armonie cu tine însuți. În ultima vreme eram din ce în ce mai prinsă în rețeaua unor temeri legate de bani. Inclusiv scurta mea călătorie a fost determinată de dorința de a fi eficientă și de a ”ieși mai ieftin”. Mai mult, în ultimele luni am trăit încălcând repetat niște acorduri pe care le-am făcut cu mine însămi, legate de bani și de asumarea unor roluri de care încă mă temeam. Scadența se manifestă implacabil, iar tu ești nevoit să te oprești, dacă nu ești în stare să o faci de bună voie.

Cu cât ești mai educat, cu atât subtilitatea evadărilor tale te va conduce să înfrunți prăpăstii mai adânci. Pentru că inclusiv educația poate deveni o capcană, iar ego-ul tău o poate folosi ca pe o trambulină.

În primele două săptămâni,  după accident, m-am ascuns în casă, pentru a nu-mi plimba rana în văzul celorlalți, am evitat să mă expun întrebărilor și părerilor celor din jur, compasiunii și sfaturilor lor. Apoi am decis să îmi schimb look-ul. După ce în ultimii 2 ani m-am încăpățânat să îmi las părul să crească, am acceptat că nu am resursele biologice naturale necesare pentru a-mi îndeplini această dorință și că pot fi fericită și în lipsa vălurilor de Cosânzeană, iar coaforul meu preferat (http://www.adihairstudio.ro/home.html) a și găsit (fără să-i fi sugerat eu asta) o frizură care să îmi acopere cicatricea, astfel că am găsit aparent, puterea de a ieși în lume, pentru a-mi relua activitățile obișnuite.  Cu toate acestea, ceva nu era la locul său așa că m-am reîntors în bârlog. Și mi-am permis să îmi trăiesc furia, înfrângerea, teama paralizantă, să plâng ca un copil neputincios, să cer ajutor (lui Dumnezeu). Am acceptat nu numai rana fizică, ci am permis să se manifeste rana din sufletul meu.  Și a mai trecut o săptămână în care m-am prelins, pretinzând că sunt „normală”, dar în care am fugit cât am putut, am fugit pentru a nu  a nu mă judeca și, întrucât deja acceptasem suferința, mi-am dat astfel timp ca aceasta să se curețe și să înceapă să se vindece, pentru a mă reîntâlni în sfârșit cu mine înnoită, mai liberă și mai  serenă. Și după tot acest timp de alergat prin sine, am înțeles că leitmotiv-ul care m-a urmărit întreaga viață a fost teama de eșec. Teama de a nu fi destul de bună, destul de iubitoare, destul de iubită, destul de apreciată, destul de convingătoare, destul de …  Ce ușurare să mai descopăr o nouă dimensiune a orgoliului meu, pe care am demascat-o acum, pentru că te-ar putea ajuta să o recunoști în experiențele tale pe care le trăiești fie ca observator, fie ca erou și astfel să le accepți mai ușor. Cea mai dificilă sarcină pe care o avem este aceea de a ne recunoaște și de a ne accepta  imperfecțiunile. În condițiile în care suntem educați să fim performanți și trăind într-o societate care promovează cu predilecție valoarea recunoscută doar prin rezultatele obținute în urma competiției, eșecul devine un iad care crește în fiecare zi, cu fiecare încercare și nereușită, creând astfel din orgoliul  lovit sistematic, o bestie feroce care ne sabotează clipă de clipă.

 

Starea de nesațietate se poate manifesta în diverse forme. Poți fi lacom de bani, de faimă, de alcool, de dulciuri, de tutun, de muncă, de câștig, de succes, de aplauze, de laude, de educație. Cauți în permanență: o nouă oportunitate, o nouă țigară, o nouă reprezentație în care să te manifești, o nouă cursă, un nou nivel la un joc, o nouă sarcină de îndeplinit, o altă sticlă pe care să o desfaci, o nouă iubire. Niciodată nu ai destul. Niciodată nu ai suficient. Trăiești pentru a-ți demonstra validitatea de  cetățean,  părinte,  practicant al unei îndeletniciri, cu speranța că cineva te va pomeni pentru ideile tale, pentru faptele tale, pentru rezultatele pe care le-ai obținut, și astfel tu te vei bucura de un strop de nemurire.

Cântă trimfator ego-ul, în timp ce  îți legi șireturile pentru a ieși învingător în cursa cu tine, în lupta de a-ți justifica viața. Te rog, oprește-te acum, puțin, încă o dată. Limita între ce ești și ce vrei să demonstrezi că ești se află într-un singur cuvânt: „destul”.

Nu uita, valoarea ta este intrinsecă faptului că deja exiști. Indiferent de capacitatea celorlalți de a te integra unui tipar de succes, unui tipar unanim acceptat, tu poți să definești ceea ce este măsura propriului destul, prin gradul  de profunzime al liniștei și calmului cu care trăiești, manifestându-ți cu bucurie unicitatea. Iar calmul și liniștea se „întâmplă” atunci când poți accepta cu seninătate și imperturbabil ceea ce nu înțelegi.

Îți doresc DESTUL!

Felia de iubire (IV – EVRIKA!)

Magia iubirii ne cheamă, ne acaparează și ne coordonează viețile. Este, poate, singura putere căreia nu reușim să ne sustragem. Te rog, ia aminte și nu face confuzia între termeni, știu că este la îndemână să amesteci lucrurile, mai ales când par să exprime același lucru. Magia iubirii nu este însăși iubirea.
Și foarte interesant a fost că am trăit ieri o experiență care mi-a dat senzația că s-a aprins lumina în camera năpădită de confuzie.

Dacă ai mai citit articole pe teme de spiritualitate, ori chiar printre rândurile articolelor mele precedente, revin cu următoarea informație generală, pe care încerc să o explic în diverse maniere, să o colorez de fiecare diferit, pentru a putea fi tradusă de codurile personale ale cât mai multor cititori: noi suntem stăpâni ai propriului destin, având la dispoziție capacități neexplorate și nebănuite, pe care le vom putea accesa doar atunci când ne propunem asta, pe măsura pregătirii noastre.

Pe de altă parte, sursa cea mai simplă și în același timp atotcuprinzătoare de energie – care pune în mișcare orice mecanism spiritual – și implicit emoțional, mental și fizic, este iubirea.  Arhimede a spus cândva: „Dați-mi (o pârghie destul de lungă și) un punct de sprijin și voi răsturna lumea”.

Dar noi ce suntem? Ce este această carne care doare, care plânge sau care râde? Ce este aglomerarea nestăvilită a gândurilor sau tăvălugul intempestiv al emoțiilor noastre?

Eu văd în fiecare din noi un punct de sprijin, pârghia fiind însăși iubirea. Și iată unde este lumina: toată truda noastră de a căuta răspunsuri nu face decât să ne îndepărteze de ele.

Cu cât cauți mai abitir iubirea, cu atât nu faci decât să creezi o tensiune pe care apoi o crești, adăugând, după fiecare experiență eșuată din cuplu, din prietenii sau din relaţii de rudenie, noi pereți de protecție în jurul sufletului tău lovit de decepții. Fiecare zid nou, menit să țină la distanță orice nefericire, nu numai că te îndepărtează de ceilalți, ci te îndepărtează și de tine însuți. Este ca și cum trăiești într-un castel cu o grădină minunată, pe care le părăsești, pentru că ți s-a spus că nu la mare distanță, se află un castel mai mare, cu o grădină mai bogată. Ești curios să le vezi, poate chiar gândești că îl vei convinge pe proprietar să îți dăruiască niște semințe din plantele grădinii sale. Şi purcezi la drum, plin de bucurie şi de curiozitate, sperând ca fiecare pas să te  conducă mai repede la împlinirea dorurilor . Ajungi la locul indicat, dar nu vezi altceva decât un castel relativ masiv, care pare că este o variantă mai nouă a castelului tău. Şi întrebi, te asiguri că acesta este marele castel, înconjurat de grădina cea mai bogată, şi te hotărăşti să-ţi alungi nedumerirea, dezvăluind  identitatea ta. Şi nu mică-ţi este uimirea de a vedea cum stăpânul locului se grăbeşte în întâmpinarea ta, pentru a-ţi mulţumi pentru onoarea de a-l vizita. Nu înţelegi prea bine de unde te cunoaşte şi cum de are atâta admiraţie pentru tine? Apoi, ascultându-l, înţelegi. El a văzut în tine şi în munca ta, un model de urmat. Călători veneau din locul tău de baştină, lăudându-te şi aşa cum tu ai gândit să înveţi de la el, el deja a învăţat de la tine, apoi şi-a adus contribuţia, creând propriul domeniu, care era atât de plăcut de toată lumea.

Ni se întâmplă tuturor să vedem capra vecinului mai frumoasă. Mi s-a întâmplat şi mi se întâmplă mie şi ştiu că nici tu nu eşti imun la această ispită, pentru că încă nu s-a inventat un vaccin pentru neîncredere, pentru nemulţumire, sau pentru angoasă. Şi ştiu că orice muritor este prezent în această viaţă tocmai pentru a-şi găsi găsi eliberarea din închisoarea temerilor sale. Pentru că tot ceea ce te chinuie până la extenuare, orice te sufocă, în orice formă: de balaur sau de trădare, de gheonoaie sau de laşitate, invidie, ură, duşmănie, furie, anxietate, lăcomie şi … completează tu această listă, nu este altceva decât multitudinea formelor cu care te surprinde Doamna Teamă, stăpâna tenebrelor vieţii tale, a infernului tău cotidian, cea care te face să înjuri şi să blestemi, întinând astfel măreţia divinităţii din tine.

Da, cam aşa suntem obişnuiţi să ne percem, să ne înţelegem, prin ochii şi înţelegerea celor din jur. Dacă eşti bun sau rău, dacă fapta ta este plăcută sau deranjează, afli din zâmbetul cald sau din căutătura piezişă a celui de lângă tine. Imaginează-ţi că tu îţi creezi viaţa după reacţiile celorlalţi, precum o liană: găseşti un mod de a fi, îl păstrezi până dai de un obstacol, sau până găseşti o cale mai prielnică. Poate vei spune că nu am dreptate, dar răspunde-ţi sincer: de câte ori nu ţi s-a întâmplat să pregăteşti o anumită surpriză, sau pur şi simplu, să îţi îndeplineşti îndatoririle, străduindu-te să faci totul cât mai bine, dar pentru că nu ai fost apreciat după cum ai fi dorit sau după cum te-ai fi aşteptat, ai renunţat să mai faci acele lucruri? Şi dacă o dată sau de două ori nu ai renunţat, continuând totuşi să faci, indiferent de ce spuneau şi de ce credeau ceilalţi, oare de ce ai decis aşa?

Înţelegi la ce mă refer: tu eşti puterea, tu şi încrederea ta în tine, în emoţia şi în intuiţia ta. Tu, si iubirea care eşti. Nu susţin că uneori nu greşeşti, că poate intuiţia ta te minte, sau pur şi simplu nu eşti obişnuit să o înţelegi şi urmezi poate chiar calea opusă . Asta se întâmplă, pentru că în mintea ta există un stăpân care pare să deţină controlul asupra vieţii tale. Gândurile tale.

Dar ce sunt de fapt gândurile?

…..

…..

…..

…..

…..

…..

…..

…..

…..

…..

Dacă după această întrebare pagina ar fi rămas albă şi nu ai mai fi găsit alte cuvinte, ce s-ar fi întâmplat? Mintea ta ar fi generat un gând: „unde este restul articolului”? , sau poate „ce prostie, ne lasă baltă fără să ajungă la o concluzie!” , sau cine ştie ce alt gând? Sunt chiar curioasă, ce ar spune mintea ta într-o astfel de situaţie?! Dar cel mai important este să înţelegi că aproape pe toată durata vieţii, tu nu te cunoşti cu adevărat, pentru că îţi asculţi mintea, o încurajezi să îţi vorbească, îi pui permanent întrebări: „Oare ce se va întâmpla în episodul din această seară, va afla că o înşeală?” , „mi-e foame şi chelnerul ăla adormit nici nu pare să vadă că are clienţi noi, şi mai aşteaptă şi bacşiş. Heeeei, drăguţăăăăă, să aştepţi mult şi bine, că şi eu te aştept de mi se lungesc urechile. Doamne, s-o auzi la mesele alăturate cum îmi chiorăie maţele? Te pomeneşti că am ceva, în ultima vreme mă cam balonez, şi mă mai mir că nu pot să închid blugii aia noi pe care i-am luat acum două săptămâni, maaamă şi ce nebună am fost să dau banii aşa, fără să mă gândesc, dar chiar îmi stăteau super, ei, şi, dacă nu mi-or ajunge banii până la sfârşitul lunii, ori nu plătesc abonamentul la telefon, ori îi cer Cristinei, ea de obicei are bani, nu este cheltuitoare deloc – o fi zgârcită? Hm, parcă nu pare, doar mai aduce şi ea câte ceva pentru toată lumea la birou. Ei, dar de ce să mă ştie pe mine ăştia, lasă, mai bine îi spun mamei, diseară, când mă duc să îi duc castroanele alea înapoi, că m-a înnebunit, de când mi-a dat ultima oară sarmale si peşte marinat, în fiecare zi mă sună să mă întrebe de castroane, de parcă ar fi poleite cu aur! Dar sarmalele , mmmm, ce bune, numai ea ştie să le facă aşa, parcă nu pot niciodată să mă satur de ele. Băi, dar chelnerul ăsta-şi bate joc? Ah, nici măcar nu se mai vede prin preajmă, ah, să credeţi voi că mai pun piciorul pe aici. De nu mi-ar fi fost poftă de supa aia a lor de creveţi, poate aş fi terminat deja de mâncat, la turcul ala de lângă pasaj! ”

Cam aşa se întâmplă, nu? Dezlânate, ne invadează spaţiul intim, tăcerea, ne reţin şi ne  învârt, aşa încât dacă nu intervine cineva din afară, cât stăm cu noi, un zumzet permanent, un du-te vino neregulat, haotic ne umple spaţiul vital cu … cu ce? La ce ajută cele mai multe dintre gânduri? La rechemarea frustrărilor noastre. La inventarierea temerilor şi slăbiciunilor noastre. La alimentarea furiilor vechi, cu noi motive şi la crearea de noi obstacole în calea serenităţii şi a stării de bucurie.

Unde este iubirea? Unde eşti tu?

Ce-ar fi dacă în locul ghemotocului acela încâlcit de gânduri de dinainte, ţi-ai oferi o călătorie în liniştea din tine. Să primeşti ca pe o invitaţie întârzierea chelnerului, sau coada la doctor şi să profiţi de câteva momente de intimitate cu tine. Îţi întorci privirea în interiorul tău, în timp ce ochii alunecă peste contururile pe care le percep în jur, fără a se opri pe nimic anume, ci doar valsează lent, imperceptibil, dintr-o parte în alta, în timp ce tu te laşi pătruns de încântare, de linişte; îţi concentrezi atenţia pe fluxul de aer care îţi vibrează în nări şi îl urmăreşti pe drumul său către plămâni, cum umple fiecare branhiolă, după care oxigenul evadează în sângele care irigă, conştiincios, fiecare celulă, hrănind-o. Îţi simţi viaţa, îţi simţi fiinţa şi foloseşti aceste clipe pentru a fi doar pentru tine, doar pentru a fi. O linişte blândă te învăluie, ca o îmbrăţişare caldă, şi, cu fiecare respir, eşti din ce în ce mai mult tu. Este cel mai preţios timp al tău şi oricât ar părea de ciudat, acest intermezzo în care te-ai umplut cu tine însuţi, este un act pur de iubire şi de auto-vindecare. Pentru că îţi ajung câteva respiraţii pentru a-ţi învigora încrederea în tine însuţi, pentru a te reconecta la esenţa a ceea ce eşti şi pentru a înlătura confuzia. Tu, în contact cu tine, în afara jocului alunecos al minţii tale, respiri iubire pură, te respiri pe tine.

Aceasta ar putea fi una din cheile către starea de fericire. Mai mult timp dedicat conştientizării sinelui. Mai mult exerciţiu. Mai multă iubire.

Iubirea este parte intrinsecă din fiinţa noastră, dar o redescoperim doar dacă ne permitem să fim mai mult timp prezenţi în noi, observând aerul din noi, simţind umorile şi organele noastre, lasând să treacă gândurile noastre, fără a le mai opri, fără să ne intereseze de ce au apărut, ci doar urmărim cu se întâlnesc cu emoţiile noastre şi cum toate acestea, împreună, interpretează simfonia fiinţei pe care o trăim în acest spaţiu şi timp, ACUM şi AICI.

Te rog, nu uita: viaţa ta, în comparaţie cu viaţa planetei noastre, este la fel de scurtă ca bataia de aripi din zborul unui porumbel. Foloseşte-o cu înţelepciune şi fără teama de a greşi, cu iubire şi cu preţuire de sine, pentru că este cel mai simplu lucru pe care îl poţi face pentru tine, dar şi cel mai însemnat: FII, pentru că eşti iubire!

Felia de iubire (III – Mitul sacrificiului)

MOTTO:
Hosea 6:6

„ For I desire steadfast love and not sacrifice, the knowledge of God rather than burnt offerings.” (Deoarece doresc  iubire statornică și nu sacrificiu, cunoașterea Domnului, mai degrabă decât ofrande arse)

Multora li s-a întâmplat să trăiască următoarea scenă (te asigur că eu am trăit-o): ești  într-o situație dificilă și chiar dacă apuci sau nu să ceri ajutorul cuiva, se întâmplă ca cineva apropiat  să-și dea silința de a-ti fi de folos, după priceperea și capacitatea sa, și cu toată inima. Rezolvi situația respectivă, pentru că nu-i așa, mai devreme sau mai târziu, ori apare soluția, ori dispare problema, și  nu  întotdeauna conștientizezi   aportul adus de cel care te-a ajutat (cum azi nu scriu despre recunoștință, nu dezvolt acest subiect). Peste ceva timp, acea persoană  îți cere ajutorul. Și tu CHIAR nu gasești o cale să îl poți ajuta, așa că preferi să fii sincer și să nu îl încurci în speranțe deșarte. Dar presat de stres,  îți servește lovitura de grație: „ – Bine, îți mulțumesc, așa mi se întâmplă mie, eu ajut pe toată lumea, dar când am și eu o problemă, nu e nimeni disponibil!”

Fie într-un rol sau altul,  cu un altfel de dialog, iar uneori chiar și cu ceva lacrimi, cred că aproape oricui i s-a întâmplat să primească sau să facă reproșuri cu privire la sacrificiul făcut în numele iubirii. Și cei care reproșează (sau cărora le reproșezi) cu mai mult aplomb sunt cei mai dragi și cei mai apropiați sufletului tău, cu care ai creat un trecut de intimități ce vă permit să văsimțiți liberi și naturali. Uneori, ți se poate întâmpla situația inversă (în acest caz ar trebui să reevaluezi trăinicia sau temeinicia legăturii tale), când, pentru că nu ai fost disponibil, ești „pedepsit” și ți se refuză ajutorul, iar asta doare, mai ales când ești în impas și nu ai energia necesară de a gestiona și această lovitură sub centură.

Dar să vedem cum este definit, în www.dexonline.ro,  cuvântul sacrificiu:
SACRIFÍCIU, sacrificii, s. n. 1. Renunțare voluntară la ceva (prețios sau considerat ca atare) pentru binele sau în folosul cuiva sau a ceva; jertfă. ♦ Jertfire de sine (din devotament, din abnegație). ◊Echipă de sacrificiu = grup de oameni care înfruntă o mare primejdie ca să îndeplinească o misiune, o datorie. 2. Manifestare religioasă rituală realizată de către preoți în numele credincioșilor și exprimând prin ofrande speranța atragerii sau îmblânzirii zeilor nefavorabili; jertfă. – Din fr.sacrifice, lat. sacrificium.”

Așadar, este un act voluntar/benevol și conștient, care implică o (posibilă) pierdere prețioasă pentru cel care îl face.

Dar, mă întreb eu,  de ce l-ai considera o pierdere, dacă tu singur ai decis să te implici? Tu hotărăști care sunt capacitățile și prioritățile tale. Este clar că ideea sacrificiului presupune să renunți la ceva  ce tu însuți ai nevoie (și prin urmare nu ai de ajuns). Când oferi timpul, priceperea, suportul, iubirea ta cuiva este de dorit să îți iei precauția că te poți dispensa fără a regreta ulterior și fără a resimți greutatea faptei tale.  Indiferent cât de prețios este pentru tine și mai ales pentru cel căruia i-l oferi, actul tău este o donație făcută cu iubire, iar când spun iubire, automat se șterge condiționarea – imediat ce ai făcut, uiți, ștergi orice datorie imaginară ar putea-o avea beneficiarul bunăvoinței tale față de tine.   Pentru că, iar acum mă repet, orice decizie de a face sau a nu face, este o decizie personală. Pe nimeni nu interesează motivele pentru care tu decizi să acționezi într-un anumit fel, cu siguranță, ele există. Doar știi, noi, oamenii, suntem ființe raționale și de aceea avem nevoie de motive. Și cu toate acestea, leit-motivul sacrificiului ne urmărește și ne împovărează cu frustrări și regrete.

Vrei și simți că poți face ceva pentru binele unei persoane? atunci îl faci și mergi mai departe. Și nu pentru a arăta cât ești de sufletist, de inteligent, de altruist, de potent sau descurcăreț. Este GRATIS și de asemenea, de NEPREȚUIT! Chiar dacă tu nu aștepți nimic  în schimb, stai liniștit, Universul are un contor propriu, mult mai precis decât impresia ta despre valoarea faptelor tale și vei fi răsplătit, doar știi vorba aceea, „după faptă și răsplată”, chiar însutit și înmiit. Iar când tu ai dorința de a dărui și nu numeri de câte ori ți s-a spus „mulțumesc” și de câte ori ți s-a întors favorul, nu vei avea nevoie să aștepți mult până când rugile/nevoile tale vor fi împlinite. Știu că orgoliul este o bestie parșivă și nesupusă, care se infiltrează printre cele mai bune intenții ale tale, întinându-le și ispitindu-te cu frumusețea măreției sau cu vreun interes în aparență inocent.

 

Iubirea nu are preț. Acum există un preț pentru timp, ca și pentru fiecare organ din corpul omenesc, viața însăși este o piață. Ca  și un virus, lăcomia – cu manifestările ei multiple, s-a extins, atingând până și cele mai îndepărtate locuri din lume, iar acum mă gândesc la mulțimile Everestului a cărui ascensiune a devenit un lux (fără multe zeci de mii de euro, nu ai cum să speri să te apropii de versanții săi, indiferent de calitățile tale de alpinist).

Uniunea prin căsătorie (la nivel global) dintre un bărbat și o femeie, rareori, mai ales în trecut, a fost expresia unui act de iubire deja existent. Din trecutul îndepărtat, căsătoria a fost mai degrabă expresia unei multiple nevoi omenești: aceea de a facilita crearea unui adăpost, de a împărți eforturile pentru acoperirea nevoilor comune, de a se bucura de bunuri și de a crea progenituri care să perpetueze specia.  Interese strict materiale care, uneori, au creat în timp relații de conviețuire cimentate de respect și afecțiune, ca urmare a „colaborării” fructuoase. În acest tablou, mai degrabă aș suspecta existența unor atracții mai presus de interese, printre legăturile poligame sau ale celor din afara căsătoriei.  Este iubirea un motiv suficient pentru a lega două destine pe viață? Parcă mi se face pielea de găină în fața acestei decizii,  pentru că iubirea este mai mult decât un act, este parte din propria ființă și nu are nevoie să fie parafată printr-un angajament, oricât ar părea de justificat și real. Noi suntem parte din evoluția universală și indiferent de planurile noastre de viitor, prezentul demonstrează cât de inadecvate sunt căsătoriile clasice. De aceea oamenii au luat decizia de a ieși din tiparele sociale (desenate de biserică), eliberând adevărul interior și dizolvând constrângerile politicoase, în favoarea exprimării libere a propriei ființe.

Am trăit, cred eu, prea mult în mirajul formulei „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, dacă nu vor fi mai trăind și astăzi”. Există povești de iubire, există iubire care nu se lasă influențată de timp sau spațiu, dar iubirea nu leagă, ci dezleagă.

Confundăm atașamentele cu iubirea, iar nevoile și credințele cu modul în care să ne manifestăm sentimentele sau cu așteptările de la celălat, ne proiectăm idealul relației de iubire cu un partener de viață pe baza calităților și vulnerabilităților proprii, după care trasăm tiparul  compatibilității dintre noi.

Te-ai avântat plin de speranță și te-ai grăbit să-ți despachetezi visurile în prima ta relație de iubire, dornic/ă să oferi timpul și energia ta, pentru a-l face fericit pe celălalt. Fiecare descoperă în celălalt bucuria de a petrece timp împreună, pentru că devine o vrajă, care inconștient nu face altceva decât să hrănească propriul ego cu încântarea lui/ei la întâlnirea cu ființa ta. Îți place ca cineva să îți acorde timpul și atenția sa, căutând și găsindu-ți calitățile. Majoritatea începuturilor de relație par să fie magice. Și, prin comparație, după o perioadă în care ne cunoaștem destul de bine și nu mai suntem surprinși de minunea celuilalt, după ce ne obișnuim să-i primim ființa ca făcând parte din decorul cotidian al vieții noastre, încep ușor-ușor primele dezamăgiri. Tu continui să crezi că ești la fel de efervescent, să dăruiești cu aceeași bucurie, și touși te surprinzi observând cum celălalt nu mai răspunde la fel ca înainte. Și astfel apare celebrul „ tu nu mă mai iubești!” , formulat obsesiv ,ca un refren de pe un disc zgâriat, cu din ce în ce mai mare panică și dezamăgire. Și cele mai multe relații se opresc aici. Pentru că foamea de apreciere este atât de mare, încât devenim niște vampiri pentru partenerul care este izvorul de laude cu care să mângâiem  orgoliul burtos și ursuz, gata mereu de harță.
Când relația continuă, începe jocul compromisurilor, care se întind ca niște resorturi. Proclamata „relație stabilă”  își cere drepturile la unicitate, la prioritate. Compromisurile cresc, cresc, cresc, devin sacrificii, deoarece îți este din ce în ce în ce mai greu să dai.  Și dai, dar te jertfești, și dai, dar măsori  (nu tu, cât vulnerabilitatea și nesiguranța ta) lărgimea zâmbetului, căldura mulțumesc-ului, strânsoarea îmbrățișării și lungimea sărutului. Dăruirea nu mai este necondiționată. Iubirea a murit, jertfită (în fașă) pe altarul relației.

Cam acesta este parcursul unei relații obișnuite, în care se presupune că ambii parteneri sunt fideli și dornici să reușească. Fac eforturi, a.k.a. sacrificii, și în loc ca asta să ajute relația, o secătuiește de vlagă și de bucurie, hrănind-o cu frustrări și dezamăgiri.

Și-atunci te invit să reevaluezi sacrificiile pe care le faci, pentru cine, cu ce scop? Ce foloase și ce pierderi implică? Ce regrete și ce bucurii?  Tu singur(ă) îți poți răspunde și în funcție de aceste răspunsuri poți să te transformi în prevăzător și să vizualizezi perspectiva relației tale, dacă o vei continua în același fel.

Am folosit exemplul relației de cuplu, dar mecanismul este similar în orice alt gen de relație. Și bineînțeles, orice asemănare cu situații și persoane reale este o coincidență (mai puțin în cazul meu, șșșșșșștttt, este secretul nostru). Nu cred în sacrificiul care vlăguiește și șantajează, ci în bucuria de a dărui, de a trăi cu iubire, pentru că iubirea îți dă putere nemărginită.

Pare cam sumbră povestea de iubire, dar aici este confuzia, greșeala fatală cu care ne amăgim: nu este de fapt nicio iubire, ci o continuă amăgire de colorare a spațiului dintre contururile trasate prin educație, de informațiile cu care suntem ”îndopați” împreună cu laptele matern. Considerăm că succesul oricărei întreprinderi personale, pentru a exista, trebuie să fie validat de lumea exterioară. Tânjim după aprobare, pentru a ne simți acceptați și integrați în angrenajul social. Chiar și azi, femeile sau bărbații necăsătoriți sunt priviți cu mai multă suspiciune decât divorțații, iar cei căsătoriți sunt categoria care stârnește fie admirație, fie invidie, dar niciodată cu compasiune. Aș propune să nu mai judecăm în pripă, încă nu îmi permit să sugerez să nu mai judecăm deloc, și să ne limităm în a ne aprecia calitatea propriilor relații, mecanismul de cerere – ofertă și nivelul de satisfacție al propriei vieți, concentrându-ne în special pe propria vindecare, pe creșterea încrederii în sine, a respectului și a iubirii de sine și a modului în care ne exprimăm ființa. Cu cât sufletul nostru este mai sănătos, cu atât mintea noastră este mai lucidă, emoțiile mai echilibrate, iar relațiile noastre mai pline de bucurie.

Nu uita: realitatea pe care o trăiești reflectă lumea ta interioară, fie că este vorba de conflicte sau armonie, nu este nimeni vinovat de existența lor, pentru că ai posibilitatea ca de acum să conștientizezi cine ești, care sunt valorile tale (nu cele împrumutate de la mentalitatea generală , ci cele care te fac să vibrezi), ce îți dorești, cu cine și  ce calități și resurse proprii  îți planifici să folosești și ce pași concreți îți planifici, pentru a trăi după cum îți dorești?  Și mai ales, când începi? Nu mai plânge sacrificiile nerecunoscute, nu mai plânge timpul care a trecut în așteptarea schimbării, nu mai pierde alt timp pentru a căuta vinovați și pentru a aduce acuzații. Cu toții ne suntem utili unii celorlalți, pentru a învăța să ne descoperim și să ne acceptăm – cu bune și cu rele, suntem noi, unici și toți purtăm aceeași scânteie divină, care așteaptă să fie redescoperită și eliberată.