Am ales să fiu Iubire

În seara rece, emoțiile tropăiau, îmbrâncindu-se, care mai de care, să iasă.

Am ales sa fiu iubire.

O cunoștință, m-a întrebat: care este tema ta, pentru acest an? Sinceră sa fiu, nu rețin ce i-am răspuns, inițial voiam să-i spun că tema mea este sa fiu copilul fericit, dar apoi i-am spus ca nu am o temă anume, ci ca aleg sa trăiesc  prezentă și conștientă.

Acum, după întâmplările de peste zi, mi-a venit răspunsul mai potrivit: în această viață am ales sa fiu IUBIRE. Este leit-motivul în jurul căruia mi-am trăit toate experiențele, încă de la intrebarea “pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?” . De altfel mi s-a parut mereu un non-sens să aud această întrebare.

Nu poți iubi mai mult sau mai puțin, iubesti, și gata. Nici măcar nu am avut nevoie de motive ca să iubesc.  Părerea părinților, a rudelor, a cunoștințelor și a prietenilor a fost că mă îndrăgosteam de persoane nepotrivite. Din loialitate, ori poate din teamă, îndrăgosteala a mers, în cazul meu, mai departe, în iubire, sau în ceea ce eu am înțeles a fi iubire. În realitate, paradoxal aproape,  s-a dovedit, după ani, că  au avut cumva dreptate, cu toate acestea, niciodata nu aș fi devenit ceea ce, ori cine sunt acum, fară experiențele ce au decurs din alegerile mele ”nepotrivite” sau potrivite, cum vor fi fost. Mai mult, simt ceva mai mult decât recunoștință și duioșie față de cei care mi-au stat alături  și prin care mi-am schimbat viața.

Cum ești recunoscător unei plante sau unui animal, pentru bucuria pe care ți-o oferă, așa dedici din ființa ta, dăruiești oamenilor din energia ta vitală , prin gândurile și faptele tale.

Poți să te implici mai mult sau mai puțin, din considerente subiective, într-o anumită relație, dar iubirea este completă, unică, și rămâne mereu iubire, doar se metamorfozează, precum ziua își schimbă culorile și graiul, pe măsură ce Terra-și întoarce fața spre sau dinspre Soare, ori cum cărbunele se transformă în praf sau în diamant, ori cum apa danseză schimbată în steluțe translucide de gheață sau vapori plutitori;  pentru că totul este  schimbare, indiferent dacă ne amăgim că ne place stabilitatea și permanența, așa cum totul este iubire, indiferent dacă simțim sau nu că ar fi așa.

Mi-a spus, candva, unul din bărbații cu care m-am întovărășit (comunistă exprimare, dar nu este întâmplătoare), că l-a atras la mine capacitatea de a iubi. Și totuși, iubirea nu m-a oprit să închei relația noastră când nu am mai reușit să ne mai împărtășim ființele. Așa cum, faptul că am ales să urmăm căi separate, nu m-a oprit să continui să îl iubesc.

Când am simțit iubire pentru o ființă, chiar și când eram în dezacord și când din neștiință și orgoliu  ne-am rănit, am găsit de fiecare dată resurse de a ierta și am continuat să las iubirea să triumfe între noi.

Doresc să mă refer în mod special la confuziile care se fac pe seama iubirii. Așa cum majoritatea dintre noi ne lăsăm ispitiți, și eu am trecut prin diverse ”neînțelegeri” ale iubirii. Să crezi, de exemplu, că sacrificiul din iubire va fi recompensat și că vei primi în schimbul său iubire, apreciere și recunoștință, în timp ce ”iertarea”, acceptarea unor situații de compromis pe termen lung, în loc să conducă la pace și bucurie, provoacă doar tensiune și dezamăgire. Și acum, dacă tot am ocazia, voi repeta cuvintele înțelepte ale unui mentor pentru mulți, dragul de Grațian Sonu, care, spre sfîrșitul cursului de coaching, a spus cuiva, dintre noi, ceva de genul  ”te superi că te-a dezamăgit?! Dar chiar preferai să continui să te amagești?”  – genială perspectivă, nu-i așa?

Fiecare gest de iubire pentru ”celălalt”, trecut prin botezul iertării-compromis, consumă de fapt din iubirea și din stima de sine, până când uiți să te iubești și te pierzi de tine. Orice ”neatenție” a celuilalt, devine motiv de suspiciune: ”nu mă mai iubești”,  iar suspiciunea conduce la neîncredere și dependență. Parcă e un făcut: cu cât simți că ai nevoie ca celălalt să-și confirme și să reconfirme iubirea, ca un act de prezență la începutul orei de matematică, cu atât se simte încolțit și amenințat, încearcă să se elibereze, iar în tine crește,până la disperare, nevoia de a-l înlănțui.

Când ierți excesiv, de fapt este o pseudo-iertare, care apare din orgoliul rănit sau ego-ul disperat, și nu din iubire. Astfel, doar încerci să cumperi atenția, mulțumirea și iubirea celuilalt. Este moneda șantajului emoțional: ”am făcut atâtea pentru tine, am acceptat și am renunțat la atâtea pentru tine!” Periculos joc, nu-i așa? Se spune că iubirea îndură orice, ca are puterea de a depăși orice situație dificilă. Da, atâta timp cât nu devine doar o momeală pentru a captura o sursă care să-ți ofere stima de sine pe  care tu ți-o refuzi.

Suntem mai liberi decât ne permitem sau îndrăznim să credem că suntem de fapt. Sunt atâtea cuvinte scrise despre asta, încât simți aproape ca fiind agresiv și  fals când auzi și citești această paradigmă. Dar este fals, atâta timp cât tu nu ești pregătit să accepți acest adevăr. Și chiar și când percepi, cumva, înțelesul său, tot nu reușești să ți-l însușești pe deplin, pentru că doar citești despre el.

Este ca atunci când, copilă fiind, citeam în 1001 de nopți despre deliciile unui ospăț cu mâncăruri de care nu mai auzisem, dar credeam fără umbră de îndoială că erau delicioase și aveam senzația de a fi participat la acel ospăț, chiar daca în realitate habar nu aveam ce gusturi aveau acele merinde. De multe ori ni se pare că înțelegem, că intrăm în pielea cuiva, dar este simplă empatie, nimic mai mult. Putem recunoaște stări, dar nu le vom trăi niciodată cu adevărat, decât prin propria experiență.

Să revin la iertare. Iertarea pentru altă persoană se manifestă prin eliberarea propriei dureri, prin vindecarea propriilor răni. Imediat ce ierți, vei simți instantaneu iubire și înțelegere față de acea persoană, un flux de energie caldă îți va umple sufletul și te vei simți mai ușor, mai împăcat, mai liniștit, mai tihnit și ușor obosit, ca după o lungă boală. Pentru că neiubirea, critica, nemulțumirea – față de ceilalți, nu reflectă decât ceea ce simțim pentru noi înșine. Iertarea sinceră față de ceilalți nu poartă cu sine povara unei obligații, a unei responsabilități sau a unui compromis, ci dezlegarea, plutirea și bucuria unei eliberări a sinelui, care a fost păstrat captiv în tensiunile unor judecăți (iar aceste judecăți, de cele mai multe ori cresc din idei preluate din afara propriilor experiențe și sunt adesea nefondate).

Iertarea autentică nu caută explicații, ci se simte. Iar simțirea nu se referă la raportul cu celălalt, care devine ”un manechin”, o ”cale” prin care de fapt să te ierți pe tine însuți.

Cu alte cuvinte, atunci când întâlnim persoane ”nesuferite”, sâcâitoare, agasante, abuzive – neintenționat sau poate chiar intenționat, avem nevoie să ne amintim că de fapt am întâlnit o șansă de a ne ierta pe noi înșine, iertându-le acele manifestări pe care nu avem capacitatea de a le recunoaște la noi înșine.

Prin urmare, când o astfel de situație apare, atunci este de dorit:

1) să devin observator al fenomenului care se desfășoară înlăuntrul meu, să aud agitația, să simt tensiunea și să înțeleg ce anume mă deranjează: gălăgia, lipsa de atenție, ignorarea, lipsa de ascultare față de nevoile sau dorințele mele, lipsa de recunoaștere a valorii mele, etc?

2) mă întreb când, în raport cu ce aspecte din mine și eu mă manifest similar, adică nu mă ascult, nu mă iau în considerare, mă ignor?

3) mă observ din nou, cum reacționez când am cea mai mică senzație că mă neglijez? mie personal mi se întâmplă să îmi spun: ”prostii, ți se pare, aberezi”. Ți se întâmplă și ție să te simți uneori sâcâit de persoane care par să ”abereze”, să își/îți umple viața cu nimicuri, să te deranjeze criticile și nemulțumirile lor permanente la adresa propriei vieți, dar cu precădere la ceilalți?
Ei, chiar atunci, primești răspunsul la modul în care te percepi pe tine însuți.

4) Odată recunoscut că ”am ceva” cu mine, meditez, mă gândesc la ce anume doresc să schimb în mine, ce anume mă nemulțumește la mine, ce mi-am propus să fac și nu am reușit și din ce motiv nu am reușit? Nu cumva  motivele seamănă cu cele pentru care mă deranjează comportamentele celor care mă irită?

De aici încolo începe conflictul. Pentru că mă supără să recunosc o nouă slăbiciune, să accept o nouă imperfecțiune, să mă simt responsabil pentru ceea ce știu că sunt capabil și îndreptățit să realizez, să fac, dar nu reușesc să obțin.

Și atunci  este cel mai bun moment să te întrebi: dacă ai reuși, cine ar avea de câștigat cu adevărat? Nu cumva, faptul că nu reușești, te atenționează ca succesul acela ar fi o ispită să îți crești orgoliul, ego-ul? Ce este mai important? Ceea ce realizezi și ceea ce ești în afara ta, sau cine ești și ce realizezi în interior?

Este norul bucuros sau neliniștit atunci când își scutură povara în stropi repezi și grei, de utilitatea că va uda un ogor, ori de riscul că îl va inunda? Nu, el face ceea ce este menit, fără să se întrebe, conform unei legi superioare capacității sale de a înțelege. Poate lipsa de voință și de control este un exemplu în a-mi disciplina dorința/voința și necesitatea de a controla. Fără să mă acuz, fără să mă sperii, fără să disper.

Pot să mă iert. Să mă accept așa cum sunt acum, să mulțumesc pentru tot ceea ce am primit pentru a fi acum, aici, exact așa – să respir și să iubesc, fără obligații, fără responsabilități.

Pot să mă bucur de libertatea de a fi, să respect alegerea mea de a mă fi întrupat într-un corp omenesc, cunoscând astfel poveștile și experiențele acestei vieți, în care se întrepătrund viețile ființelor din jurul meu, contribuind astfel la dezvoltarea stării mele de conștiență, ca ființă.

Prin iertare mă simt liberă, împăcată cu mine, cu alegerile mele trecute și viitoare. Dacă simt speranță sau disperare, este semnul că ies din starea de libertate. Că intru iar în dimensiunea duală a binelui și a răului. Și singura cale de a reveni în libertate este să iert.

Pentru că iertarea este iubire, iar eu am ales să fiu iubire.

Pășesc, calmă, prin ploaia capricioasă a verii. De-asupra mea, cerul își strigă victorios fericirea de a fi liber să-și prăvale norii peste orașul adormit, aruncând, ca-n glumă, săgețile de lumină dintr-o parte în cealaltă a orizontului. Picăturile reci și grăbite se rostogolesc pe trupul care tresare înfiorat, iar înlăuntrul meu, bucuria de a mă simți vie topește teama gândului care mă alungă în casă, pentru a mă ”proteja”. Ușor, capul și brațele se ridică spre cer, așa simt să mă plec în fața măreției acestui univers din care sunt parte, și încep să mă rotesc, eu insămi atom, planetă, galaxie, pentru a mă armoniza cu tot ceea ce este.

Alege cine ești

Lumea s-a așezat cu josul în sus.

Iar eu, în poziție de meditație, îmi golesc încet mintea de judecăți și de cuvinte și mătur, cu o ploaie multicoloră de lumină, emoțiile care se nasc din interacțiunea cu realitățile celorlalți. Altadată, poate, aș fi reacționat, reflectând  propriile mânii, frustări, angoase și anxietăți, dar am învățat că nu ajută pe nimeni, ba dimpotrivă. Schimbând filtrele prin care primim informațiile, avem posibilitatea să ne transformăm, să ne curățăm de balastul de energie de frecvență joasă pe care o recunoaștem  după intensitatea intoleranței și a agresivității, ceea ce ne ajută  să înțelegem mai ușor de ce-ul ”agresorului” și ne protejează astfel să mai intrăm în cercul vicios al acuzelor si al autoblamării.

Ce se intamplă în cotidianul vieții acestei lumi? În realitatea vecinilor, a colegilor de muncă sau de școală, a rudelor sau a prietenilor tăi?  Dar în realitatea pe care o percepi din media? Care sunt subiectele  preferate de discuție în care ești atras?  Ce situații revin repetativ pentru a fi rezolvate, dezbătute?  Cum te plasezi în raport cu acestea?

În câte din poveștile care ți se relevă intri pentru a le comenta, pentru a le judeca, pentru a le schimba? Cât din realitatea creată de noi toți îți afectează viața în mod direct? Ce carusel informațional îți consumă  timpul și îți macină  și îți influențează gândurile și emoțiile, fragmentând sau construindu-ți ființa? ( timpul este însăși viața)

Privesc în juru-mi și văd cum oamenii merg neutri, , cu capul în față, în poziție agresiv defensivă,  închiși în lumea lor. Privirea pierdută undeva, înlăuntru, cernând griji și responsabilități,  alunecă indiferentă peste caldarâm și atinge clădirile tapetate cu reclame îmbietoare ale unor posibile plăceri, care încurajează persistent o voracitate nesățioasă, de neînfrânat: mai multe haine, mai multe călătorii, mai multă mâncare, mai mulți bani, mai mult, mai mult, mai mult! Dacă din întâmplare ochii ni se întâlnesc, iar zâmbetul și seninătatea chipului meu le bruiază registrul de plămădiri interioare, de frustrări agasate de fotografiile apetisante ale nestăvilitelor oferte, imperceptibil văd o tresărire, o schimbare, parcă îmi adresează un ”mulțumesc” tainic , de a-i fi salvat de la asaltul brutal al comerțului ce ne însoțește insistent, pe mai toate drumurile noastre.

Familiile sunt amputate,  fiecare aleargă care încotro, prin lumea întreagă, pentru a aduna bănuți cu care se plătesc creditele la casa și mașina de care nu se poate bucura de fapt întreaga familie. Nu de puține ori, aceste plecări dezintegrează complet familia, în urma unui divorț, al plecării și altor membri ai familiei după alte oportunități de câștig, sau chiar al morții.

Când mă întâlnesc accidental cu știri șocante, încă mai am, pentru o fracțiune de secundă, tendința, născută din obișnuința de zeci de ani, de a reacționa, de a mă lăsa atinsă de valul de emoție, să comentez, inutil, drama unei vieți, surprinsă într-o situație particulară pe care nu o pot schimba direct. Am ales să nu mai știu, să nu mai las acest val uriaș de durere mediatizată să mă atingă. Să nu pricep când cuvintele se însăilează în promisiuni deșarte sau amenințări.

Dacă aș fi  persoana de acum 7-8 ani, mi-aș atarna, de gât, o tăblița cu “ÎNCHIS “. De neputință în fața acestui  aparent inepuizabil rezervor al urii și al degradării cărora le devin martor îndepărtat.

Atunci – în urmă cu 8 ani, am decis și mi-am asumat să rămân deschisă, la acel moment motivația fiind fiicele mele, pentru a le fi suport în momentele lor de neputință, nesiguranță sau singurătate. Dacă aș fi fugit atunci, ar fi însemnat să pierd ocazia de a fi aici, acum, demonstrând că este posibil să trăiesti fericit, că ai în tine toate resursele pentru a-ți schimba viața pe calea pe care o dorești, iar pentru asta este necesar doar să înveți să fii iubitor, onest, smerit, dedicat binelui si păstrării demnității, fără trâmbițe și surle, fără ostentație.

Te asigur că ceea ce trăiesti este tabloul pe care ți-l pregătesti, folosind exclusiv credințe și  emoții proprii (ok, poate nu toate sunt create de tine, dar și ce ai preluat din afară a fost acceptat și integrat ființei tale, acum totul face  parte din tine. Cu cât trăiești mai mult  în teamă și convingeri negative, cu atât viața ta se desfasoară mai aproape de surse de suferință. Acum te simți nemulțumit și iritat? Obosit și stresat? Îngrijorat și bolnav? Este consecința a ceea ce tu permiți să se manifeste, continuând să repeți mecanic aceleași tipare distructive și auto-distructive create și mostenite , dar care pot fi schimbate atunci când constant și perseverent iți doresti nu numai schimbarea, ca principiu, ci specific, schimbarea într-o realitate serenă și plăcută, care să îți aducă împlinire, bucurie și  belșug.

Cu cât vom fi mai mulți care trăiesc folosind ca terapie iertarea, recunoștința,  compasiunea și non-judecata,  cu atât realitățile noastre imediate se vor uni și vor recrea realitatea globală. O nouă realitate. Fără lupte politice și economice, fără publicitate și advertising, o realitate în care nu suntem nevoiți să ne vindem pentru a trăi. O  lume fără bombe și morți , fără cerșetori neputincioși și darnici zgîrciți. O lume in care educația nu este un lux, iar informația curge nu ca un fluviu murdar și capricios care sa înece conștiințele, ci ca un izvor tămăduitor al cunoașterii, la care fiecare sa aibă acces, după puterile și interesele sale. O lume fără competiție egoistă și fără dorințe, fără clasamente și fără premianți, în care fiecare își aduce aportul cu iubire și dedicare, singura cale fiind asumarea responsabilă și continuă  a propriei creșteri. O lume în care trăiești conștient că ești o sursă de lumină și că actul de iubire  și grijă de sine nu reprezintă altceva decât calea de a spori lumina pe care o oferi celor din jurul tau cu bucurie, prin iubire. O lume fără boli, pentru că nu mai sunt nici teamă, nici ură, nici invidie,  dispar  lăcomia și necinstea, abuzurile și disprețul, și în care fiecare om are capacități de autovindecare și de vindecare a celorlalti,  conștient că orice dezechilibru se manifestă în plan subtil, prin emoții și gânduri ce pot fi curățate energetic.

Eu trăiesc în această lume nouă. De aceea trăiesc din ce in ce mai ”bine”, cu liniște si bucurie. Si am fost și în lumea disperării, a întunericului greu, sufocant și apăsător, care îți blochează perspectivele și îți gâtuie luciditatea. Noua mea viață am început-o după ce mai întâi am cerut ajutor. Cui? Eu îl numesc Dumnezeu. Nu știu cum îl numești tu, dar dacă nu ai trăit până acum niciodată, suficient de puternică, dorința de a fi salvat, ca fiind unica și suprema ta prioritate, este foarte posibil să nu îl fi întâlnit personal și atunci să nu știi la ce ma refer. Nu toți îl întâlnim pe aceeași cale. Pierdusem aproape tot – relațiile cu persoanele din jur erau defectuoase, am avut importante pierderi materiale în urma cărora mi-au fost zdrncinate atât încrederea în mine – în propria judecată, cât și în onestitatea celorlalți.

Când trăiești acceptând în tine dimensiunea divină, nu poți însela. Acolo nu există nici dacă, nici parcă, nu există lucrări uitate și neterminate, nimic nu este interzis, iar tot ceea ce este se manifestă ca adevăr suprem și implacabil, de neînlăturat, fiind totodată atât de simplu și de la îndemână.

Pentru a ajunge acolo, este necesar ca, în primul rând, să ai curajul să te vezi exact așa cum ești. Lași în urma ta minciuna. Vei descoperi că minciuna este ca o caracatiță.  Ai senzația ca ai scăpat de ea, dar se insinuează și se recrează din ce în ce mai subtil, pe măsură ce tu devii din ce în ce mai atent. Renunți la măștile pe care le porți ca să dai bine. Accepți astfel că nu ești chiar atât de iubitor și fără pată cum te-ai amăgit să crezi despre tine până acum. Nu este nicio nenorocire, bine ai venit în rândul oamenilor normali, supuși greșelii născute în lumea egoului. Nu este momentul să te pedepsești și să suferi, nu te auto-învinovăți, hrănind astfel și mai mult bestia ego-ului pe care ai crescut-o până acum din iluzia perfecțiunii tale. Foarte ciudat este că la fel de bine crește ego-ul și când ne subapreciem și ne căutăm cu tot dinadinsul nod în papură.

Când joci după cum îți cântă ego-ul, suferi, ești iritat, invidios, capricios, obositor, cicălitor, clefetitor, cârcotaș, disperat, îngrijorat, înfricoșat, înrăit, suspicios, leneș, lacom, urâcios, etc. Suferința este salvarea care trece cu ”ni-no, ni-no” , iar girofarul ei se învârte harnic și te anunță: fii atent, acum se aude vocea ego-ului. Despre ce îți vorbește? Ce anume din tine se răzvrătește, ce conflict interior scoate la suprafață, ce emoție te stăpânește: nerăbdare, furie, frustrare, teamă, ură, te simți neputincios, neînsemnat? Acum este acum: ce decizie iei? Lași aceste emoții să te domine și să te conducă? le permiți să crească și astfel să îți crească ego-ul? Când reușești să îți observi starea? Poți imediat după aceea să începi să te controlezi?

Dacă nu știi cum să reacționezi, dar ai dorința de a te schimba și de a folosi cât mai mult din esența divină a ființei tale, din acea parte luminoasă care există în fiecare dintre noi mai mult sau mai puțin evident, cu scopul concret de a-ți îmbunătăți nivelul energetic și de a atrage astfel acele situații si persoane care să-ți aducă o stare bună (adică bunăstare) a vieții, fii deschis să accepți orice manifestare a suferinței ca pe un instrument de auto-cunoaștere, mulțumește-i că te atenționează și chiar dacă pentru început nu îți reușește foarte bine, încearcă (și după încheierea lor) , să vizualizezi episoadele recurente de disconfort emoțional și retrăiește-le (pe rând!), cu scopul de a găsi motivele reale : disecă emoțiile pe rând și caută să le înțelegi mesajul ascuns; ce rană anume a fost activată? De asemenea, te poți strădui să găsești o cale de rezolvare a conflictului apărut prin schimbarea atitudinii tale. Este un joc util, în care te auto-educi să răspunzi cu mai mult calm și mai multă detașare la impulsurile care îți provoacă recații virulente. Dacă exersezi prin vizualizare, te vei obișnui și vei răspunde diferit la următoarele ”încercări”.

Există diverse metode, tehnici cu care poți lucra pentru creșterea nivelului energetic. Esențial, în toate, este să îți dorești schimbarea, apoi să înveți să îți schimbi stilul de viață, treptat, adoptând o alimentație sănătoasă, să te miști mai mult, să (te) iubești mai mult.

Nu uita, schimbarea nu se realizează peste noapte, fii pregătit să aluneci în obișnuințe vechi și dăunătoare, fii pregătit și să te reîntorci, să perseverezi. Îți garantez că vor apărea destul de multe mici victorii care te vor stimula să continui. Păstrează-le și mergi mai departe. Fiecare pas înainte, poate nu ți se va părea relevant față de lungimea drumului de parcurs, dar nu este nicio grabă, ăsta este farmecul vieții, acesta este jocul cel mare pe care îl vei câștiga cu răbdare și întodeauna cu IUBIRE!

 

 

Destul

Cu mulți ani în urmă, pe când internetul în România era încă un lux pe care îl accesai ascultând cu o oarecare nerăbdare sunetul hârșâit și țârâit al modemului, pe vremea primelor forumuri, am avut norocul sa aflu de existența unei comunități de oameni sensibili, care s-au autointitulat „romantici” – pentru că, indiferent de vârstă, mai scriau poezii, își exprimau emoțiile și împărtășeau povestioare cu tâlc. Din toate micile bucurii pe care le-am avut citind și uneori scriind pe forum, am rămas cu amintirea unei urări făcute în prag de sărbătoare, de unul dintre cei mai iubiți admini: ”Dragilor, vă doresc să aveți destul!” – o urare evreiască,  mai completă și mai profundă decât orice poezioară  cu iz folcloric sau exprimare drăgăstoasă.

Să înţelegi ce este destul, când, unde sau cât este destul pentru tine, pentru dorinţele tale, pentru emoţiile tale pe care le confunzi adesea cu sentimentele, pentru faptele tale, pentru ceea ce gândeşti, eşti şi faci în raport cu ceilalţi, este piatra de temelie a stării de bine, a fericirii.

Nu este deloc simplu să fii. Să faci slalom printre zilele tale mai fericite sau mai nefericite, printre întâmplările care te fac să pluteşti sau te trântesc la podea, printre zâmbete drăgăstoase sau priviri încărcate de fulgere care parcă ar vrea să te ucidă, printre încurajări şi beţe-n roate, printre zilele tale de slăbiciune sau cele de putere, valsul permanent pe care îl facem pe ritmul etern al dualităţii care ne cuprinde şi ne inghite fiecare fracțiune a materialității realității noastre reflectate în fiecare gând, în fiecare clipă, balansul nostru permanent pe firul imperceptibil ce desparte pozitivul de negativ. Pentru că între plus şi minus știm că se află „zero” sau nimic, în timp ce fizicienii și matematematicienii  se apropie de formula unificării în nimic a tot, totul fiind vibrație.

Ființa umană este singura care are nevoie de definiții, teoreme și unități de măsură explicite. Și cu sistemele de măsurare create categorisește, etichetează, clasifică, judecă. Este modul nostru de viață, este calea către înțelegere, este instrumentul de construire a raționamentelor.

În urmă cu o lună am fost implicată într-un accident de mașină. Nu mă grăbeam în mod deosebit, nu eram stresată, ba chiar eram mulțumită că îmi scosesem din minte o „problemă” creată de grija maternă.

Nu știu dacă ai trăit pe pielea ta un accident cât de cât serios. Pe moment am fost zen. Nu m-a zdruncinat nimic, nici măcar sângele care îmi acoperea  partea stângă a feței. Nu am simțit când m-am lovit, nici nu aveam habar de ce mă lovisem. Nu înțelegeam grija persoanelor din jurul meu, de a-mi tampona rana de la arcadă, încercând cu valuri noi de hârtie să-mi oprească sângerarea. Eu eram îngrijorată că traficul deja greoi se oprise și mă simțeam cumva vinovată pentru asta. Încercam să înțeleg de ce s-a întâmplat ca „tocmai eu” să mă aflu într-o mașină tamponată și să aștept ca mașina salvării să vină să mă recupereze? Recunosc că asta a fost doar o manifestare de suprafață.

Mi-a luat ceva timp să diger această surpriză pe care Universul mi-a oferit-o ca răspuns la gândurile și faptele mele anterioare. Și acum, după o lună, simt nevoia să mă eliberez și să înfrunt această realitate pe care am creat-o. Nu numai mașina mi-a fost șifonată, ci și orgoliul. Bine au spus toți cei care m-au încurajat: ”Dă-o încolo de mașină, important este ca tu să fii bine, fiarele se repară!” Da, rațiunea pare să accepte noțiunea, dar în realitate, mașina a materializat cumva demonii din mine. Am înțeles că atunci când începi să te acordezi la adevăr, orice distorsiune interioară (negare/ nerespectare a adevărului tău interior re-cunoscut deja) se manifestă cu mai multă repeziciune, pentru a regla mai repede abaterile și pentru a te aduce în armonie cu tine însuți. În ultima vreme eram din ce în ce mai prinsă în rețeaua unor temeri legate de bani. Inclusiv scurta mea călătorie a fost determinată de dorința de a fi eficientă și de a ”ieși mai ieftin”. Mai mult, în ultimele luni am trăit încălcând repetat niște acorduri pe care le-am făcut cu mine însămi, legate de bani și de asumarea unor roluri de care încă mă temeam. Scadența se manifestă implacabil, iar tu ești nevoit să te oprești, dacă nu ești în stare să o faci de bună voie.

Cu cât ești mai educat, cu atât subtilitatea evadărilor tale te va conduce să înfrunți prăpăstii mai adânci. Pentru că inclusiv educația poate deveni o capcană, iar ego-ul tău o poate folosi ca pe o trambulină.

În primele două săptămâni,  după accident, m-am ascuns în casă, pentru a nu-mi plimba rana în văzul celorlalți, am evitat să mă expun întrebărilor și părerilor celor din jur, compasiunii și sfaturilor lor. Apoi am decis să îmi schimb look-ul. După ce în ultimii 2 ani m-am încăpățânat să îmi las părul să crească, am acceptat că nu am resursele biologice naturale necesare pentru a-mi îndeplini această dorință și că pot fi fericită și în lipsa vălurilor de Cosânzeană, iar coaforul meu preferat (http://www.adihairstudio.ro/home.html) a și găsit (fără să-i fi sugerat eu asta) o frizură care să îmi acopere cicatricea, astfel că am găsit aparent, puterea de a ieși în lume, pentru a-mi relua activitățile obișnuite.  Cu toate acestea, ceva nu era la locul său așa că m-am reîntors în bârlog. Și mi-am permis să îmi trăiesc furia, înfrângerea, teama paralizantă, să plâng ca un copil neputincios, să cer ajutor (lui Dumnezeu). Am acceptat nu numai rana fizică, ci am permis să se manifeste rana din sufletul meu.  Și a mai trecut o săptămână în care m-am prelins, pretinzând că sunt „normală”, dar în care am fugit cât am putut, am fugit pentru a nu  a nu mă judeca și, întrucât deja acceptasem suferința, mi-am dat astfel timp ca aceasta să se curețe și să înceapă să se vindece, pentru a mă reîntâlni în sfârșit cu mine înnoită, mai liberă și mai  serenă. Și după tot acest timp de alergat prin sine, am înțeles că leitmotiv-ul care m-a urmărit întreaga viață a fost teama de eșec. Teama de a nu fi destul de bună, destul de iubitoare, destul de iubită, destul de apreciată, destul de convingătoare, destul de …  Ce ușurare să mai descopăr o nouă dimensiune a orgoliului meu, pe care am demascat-o acum, pentru că te-ar putea ajuta să o recunoști în experiențele tale pe care le trăiești fie ca observator, fie ca erou și astfel să le accepți mai ușor. Cea mai dificilă sarcină pe care o avem este aceea de a ne recunoaște și de a ne accepta  imperfecțiunile. În condițiile în care suntem educați să fim performanți și trăind într-o societate care promovează cu predilecție valoarea recunoscută doar prin rezultatele obținute în urma competiției, eșecul devine un iad care crește în fiecare zi, cu fiecare încercare și nereușită, creând astfel din orgoliul  lovit sistematic, o bestie feroce care ne sabotează clipă de clipă.

 

Starea de nesațietate se poate manifesta în diverse forme. Poți fi lacom de bani, de faimă, de alcool, de dulciuri, de tutun, de muncă, de câștig, de succes, de aplauze, de laude, de educație. Cauți în permanență: o nouă oportunitate, o nouă țigară, o nouă reprezentație în care să te manifești, o nouă cursă, un nou nivel la un joc, o nouă sarcină de îndeplinit, o altă sticlă pe care să o desfaci, o nouă iubire. Niciodată nu ai destul. Niciodată nu ai suficient. Trăiești pentru a-ți demonstra validitatea de  cetățean,  părinte,  practicant al unei îndeletniciri, cu speranța că cineva te va pomeni pentru ideile tale, pentru faptele tale, pentru rezultatele pe care le-ai obținut, și astfel tu te vei bucura de un strop de nemurire.

Cântă trimfator ego-ul, în timp ce  îți legi șireturile pentru a ieși învingător în cursa cu tine, în lupta de a-ți justifica viața. Te rog, oprește-te acum, puțin, încă o dată. Limita între ce ești și ce vrei să demonstrezi că ești se află într-un singur cuvânt: „destul”.

Nu uita, valoarea ta este intrinsecă faptului că deja exiști. Indiferent de capacitatea celorlalți de a te integra unui tipar de succes, unui tipar unanim acceptat, tu poți să definești ceea ce este măsura propriului destul, prin gradul  de profunzime al liniștei și calmului cu care trăiești, manifestându-ți cu bucurie unicitatea. Iar calmul și liniștea se „întâmplă” atunci când poți accepta cu seninătate și imperturbabil ceea ce nu înțelegi.

Îți doresc DESTUL!

A fi sau a nu fi – (IV – Acțiune)

Cu ceva timp în urmă, am apelat la fiica mea, pentru a-mi face o nouă regresie Prananadi. Ca de obicei, a fost o experiență foarte interesantă, surprinzătoare și totodată revelatoare, eu de altfel consider că fiecare regresie este o lumină nouă aprinsă în necunoscutul ascuns în subconștient, datorită căreia putem accesa, pentru a înțelege și apoi pentru a vindeca,  emoții și sentimente negative, atitudini și credințe  pe care nici măcar nu le bănuim și cu atât mai mult să știm că sunt rădăcinile blocajelor noastre. De ceva timp eram nemulțumită că nu avansez după cum mi-aș fi dorit  în anumite proiecte pe care le-am început și pe care le consider parte din modul în care am ales să mă manifest pentru a-mi aduce mai eficient aportul la crearea binelui în propria viață și în jurul meu. Și după atâtea gânduri contradictorii și întrebări (știi doar că sunt prietena întrebărilor, doar de copil îmi știu mintea bântuind prin noapte, în căutarea fericirii și a adevărului,  însoțită de milioane de „de ce”-uri și de idei cu care să-mi explic viața și lumea care mă înconjura), în timpul regresiei mi s-a mai ridicat un văl de pe ochi: mă lăsasem copleșită deopotrivă  de entuziasm, dar și de responsabilitatea de a mă ști utilă, și, prinsă între teamă și dorință, m-am poticnit și m-am oprit, așteptând.

De ce ești blocat? Și mă refer aici la a fi țintuit într-o viață plicticoasă, obositoare sau nesemnificativă, asaltat de nemulțumiri și conflicte cu cei din jur, cu situații pe care nu le înțelegi și pe care nu le accepți.  Înainte de a găsi un răspuns acestei întrebări, simt că este foarte important să știi și să nu mai uiți de acum înainte, că fiecare persoană face cunoștință cu acel aspect al vieții, pe care unii o numesc calvar, haos, sau măcar  non-sens. Fiecare trăiește momentele sale de nemulțumire, de răzvrătire împotriva propriilor alegeri, putând fi copleșiți  de prea mult sau de prea puțin din orice a crezut cândva că este visul său. Pentru că nu este ușor să ne păstrăm măsura și încet-încet devenim mai întâi călăi ai păcii noastre interioare, apoi ne transformăm în victime.

Dorința este o proiecție mentală,  imaginea virtuală a obiectului/însușirii care îți lipsește. Ce îți dorești de fapt? Dar ce ești dacă ești dezbrăcat de dorință? Ce te-ar mai anima să te ridici dimineața, dacă în spatele aparentelor tale automatisme nu s-ar afla un vis, o speranță, o viziune, un ideal? Unde se pierde măsura dorinței și când, astfel, dorința se transformă din aripile îngerului care te inspiră și te ajută să înfrunți și să depășești obstacole, în demonul îngrijorării, al invidiei sau al lăcomiei, devorându-ți astfel liniștea?

O prietenă dragă îmi povestea de curând că a trăit aproape 20 de ani lângă un bărbat (soțul ei) și că doar în ultimul an a avut curajul să recunoască realitatea de a nu avea în comun decât copiii. Totuşi, nevoia ei de siguranță nu îi permite să spere că își poate trăi viața împlinindu-și nevoi și valori personale (să cânte la un instrument, să hoinărească pe bicicletă, fără să se simtă urmărită de gelozia soțului, să se întâlnească cu „fetele” și împreună să meargă la sală sau să caute noi soluții pentru a-și promova mai bine afacerea) – tot ceea ce s-a inhibat să facă în ultimii 20 de ani, de teama de a nu vedea mina zeflemitoare, bănuitoare și uneori chiar răutăcioasă a soțului,  care de altfel este o persoană de toată isprava pentru oricine îl cunoaște. Între ei lipsește puntea autetntică pe care pot ajunge unul la celălalt. Și-au construit podețe, în funcție de nevoi și de măsura în care unul acoperea anumite așteptări în celălalt, dar fără o viziune  comună concretă, care să depășească limitele desenate implicit de obiectivul ”Familie”, iar în lipsa  elaborării unui dicționar de limbaj comun, în care să folosească înțelesuri comune pentru termenii folosiți,  între ei nu se poate stabili un dialog, iar comunicarea devine doar prilej de căutat noduri în papură și de creat acuzații și sentimente de vinovăție.

În urmă cu 3 zile m-a contactat o tânără, cu rugămintea de a o îndruma cum să-și abordeze părinții pentru a le face o cerere delicată: permisiunea să facă prima călătorie cu băiatul de care îi este drag. Am cunoscut-o pe când abia intra în această perioada de mari transformări ale adolescenței, și am susținut-o de-a lungul creșterii ei, pe când avea multe întrebări dar și atâta teamă să nu își supere părinții dacă ar fi admis/recunoscut față de ei tumultul care o stăpânea. Poate recunoști clasica situație a adolescentului cu rezultate școlare foarte bune, care nu creează probleme  și care nu a făcut nimic ce ar putea fi în contradicție cu valorile impuse în familie, dar care atunci când în sfârșit decide să elibereze, într-o formă acceptabilă, adevărul din sine, gândind că și familia este pregatită să accepte schimbarea sa din pupă în fluture, se lovește de un zid al unei intransigențe exprimate prin refuzul dialogului și folosirea exclusivă a autorității parentale.
Povestea s-a finalizat într-o manieră cel puțin neașteptată,  criza nu numai că a fost depășită foarte bine, dar ceea ce este important: tânăra mea prietenă a înțeles lecția de viață pe care a primit-o, a reușit să aleagă pentru binele ei, fără a răni pe nimeni și fără a accepta să devină o victimă a șantajului emoțional la care au supus-o toate persoanele dragi implicate: părinți și prieten.

Atâta timp cât ne supunem în mod repetat temerilor și nu decidem să ne dezlegăm din lanțul propriilor slăbiciuni și din capcanele șantajelor emoționale pe care cei din jur le plasează în jurul nostru (conștient sau inconștient), vom rămâne blocați în aceleași traiectorii închise, care ne vor purta prin experiențe care se vor repeta cu o intensitate din ce în ce mai mare a suferinței, până vom fi adunat energia necesară pentru a evada din pattern-ul creat cu atâta trudă. Deciziile care conduc la acțiune au nevoie de o mare cantitate de energie pozitivă sau negativă. Energia pozitivă naște din pasiunea și entuziasmul  cu care urmărim împlinirea unui vis, a unui țel, a unui obiectiv, iar energia negativă apare în urma unui conflict intens între valorile noastre și realitatea pe care acceptăm să o trăim. De asemenea, continuând cu obstinație să nu  schimbi nimic, de teama de a nu crea noi conflicte, pentru menținerea unui echilibru  și a unei păci aparente, bazate pe compromisuri repetate, vei avea nevoie să consumi propria energie vitală, de aceea nu trebuie să te miri când pur și simplu nu mai poți: fizic și psihic, când corpul tău își pierde treptat din vlagă, din imunitate și din auto-control: nici nu știi când desfaci borcanul de nutella sau când aprinzi țigara, nu mai ții cont cât timp a trecut de când te afli în fața televizorului sau a calculatorului și nici care este de fapt motivul pentru care stai cu orele în fața ecranelor, sau pur și simplu nu mai ai nici puterea de a te ridica din pat, iar fețele celor dragi devin parca transparente și privești în gol  la ele şi la tot ceea ce se află în jurul tău, pentru că un gol copleșitor te-a împresurat. Dacă îți spun că de fapt atunci fugi, ești dispus să mă crezi? Fugi de tine. Fugi de realitatea ta, fugi pentru că nu accepți ceea ce trăiești, transformi propria energia creativă, care ar trebui folosită pentru a te manifesta liber, în energie distructivă a propriei ființe, pentru a-ți crește capacitatea de a te supune. Și atunci ești tu acolo, liber să înțelegi și să decizi să alegi: PÂNĂ CÂND?  PENTRU CE?

Nu este deloc simplu să renunți la cercul în care te-ai tot învârtit, vei simți confuzia părăsirii drumului bătătorit, dar dacă ai tăria să accepți, atunci nu rămâne decât să faci primul pas în afara limitelor tale. Curajul nu înseamnă că nu simți frica, ci să ai puterea de a o înfrunta. Nu ești singur.  Toți trăim realități paralele și similare, altminteri nu ar mai avea sens să continui să scriu acest articol. Pentru că îl scriu după ce am trăit toate aceste emoții născute din întâlnirea cu necunoscutul infinit, care ne invită să ne descoperim și să ne eliberăm. Este dureros și frustrant când în primele momente nici nu apuci bine să respiri entuziasmul de a fi făcut acel prim pas și buimăceala te lovește nemilos și cazi. Atunci, pentru a te proteja, ai tendința de a reveni imediat la confortul culcușului pe care tocmai l-ai părăsit. Aici este lupta cea mare. Fiecare pas mai departe se face cu durere, fiecare limită depășită necesită o forță mai mare, o conștientizare mai profundă și mai largă, o perseverență mai asiduă. Dar nu uita că, totodată, cu fiecare pas în plus, tu ești o persoană nouă. Mai puternică, mai capabilă, mai curajoasă.

Vei cunoaște fericirea atunci când schimbarea va deveni a doua ta natură, când, asemenea unui copil, depășești teroarea durerii primelor căzături, deoarece curiozitatea sau dorința/nevoia de a descoperi ceea ce se ascunde după prima ușă, apoi după următoarea și după următoarea, va fi atât de puternică, pe cât promisiunea de a trăi bucuria fără egal a aventurii de a înfrunta nemărginirea, mai departe de propriile limite.

De multe ori, imediat după o reclamă care încearcă să te manipuleze emoțional, apelând la cele mai tainice dorințe ale tale, la visurile neîmplinite, se încheie cu îndemul : acționează ACUM! Și dacă ai căzut cumva în plasa de a te conecta cu acea reclamă, vei acționa, pentru că așa ți s-a spus. Și mă întorc spre tine, te privesc în ochi și te întreb: de ce nu ai face acest efort și pentru tine? Pentru visurile tale, fără a-ți fi dictați pașii de o reclamă impersonală, care se gândește la beneficiul altcuiva, folosindu-se de nevoia ta? Produsele cele mai bune nu au nevoie de reclamă repetată obsesiv.
Cum aș putea să te ajut să îți cumperi propriul vis? Ce poate fi mai important pentru tine decât fericirea văzută prin proprii ochi și viața creată conform felului tău de a fi?

Îndrăznește să îți imaginezi că lumea aceasta pe care o cunoști atât de bine și care îți produce atâtea variate suferințe nu există. Îndrăznește să te simți ca un nou-născut care are la dispoziție tot ceea ce are nevoie și tot timpul pentru a începe o viață după cum îi place. Începi și desenează această viață, linie cu linie. Gândește-te la relațiile pe care îți dorești să le ai: în care să trăiești cu zâmbetul pe buze, cu bucurie, gândește-te la stilul de viață pe care îți dorești să îl ai, la starea de sănătate de care să te bucuri, gândește că cei din jur îți sunt recunoscători și te admiră doar pentru că tu faci ceea ce simți să faci. Imaginează-ți cea mai frumoasă viață posibilă, în care să nu existe victime și răni, teamă și dezamăgire. Imaginează-ți că fiecare experiență, chiar nereușită, nu este o condamnare și nici un rezultat ireversibil, ci doar înțelegerea unei erori ce se poate îndrepta, cu o infinitate de posibilități. Imaginează-ți că nimeni nu îți dictează ce să faci, dacă să duci sau nu gunoiul, sau să speli vasele, iar dacă tu ALEGI să faci asta este pentru a dărui confort și bucurie ție și celor de lângă tine.  Îndrăznește să vezi că tot ceea ce ai trăit nu a fost decât una din nenumăratele posibilități și că toate celelalte oportunități te așteaptă să le descoperi de acum înainte.

Vei descoperi tot ceea ce ești pregătit să afli dacă vei îndrăzni să faci primul pas, ACUM! Fiecare secundă care trece te poartă către un nou ACUM, cu alte posibilități, dar totodată îți răpește șansa de a cunoaște oportunitățile pe care le-ai pierdut deja cât timp ea s-a scurs. Odată decis să îți reîncepi viața, cu o nouă conștiență, cu o nouă speranță, cu o nouă viziune, cu noi dorințe, ea (viața) deja începe să se schimbe. Nu privi în urmă pentru a te critica dacă pașii par  poate prea mici, sau dacă drumurile tale par să fie prea ocolite, ci privește pentru a admira perseverența ta, efortul tău! Bucură-te de puterea ta și exprim-o. Experimentează răbdarea și iubirea și îți garantez că astfel  îți vei fi atins vocația și că viața ta va fi cea mai frumoasă poveste pe care ți-ai fi putut-o imagina. Pentru a experimenta, apasă pe butonul tău ”PLAY”.

Când nu te satisface ceea ce creezi, te poți opri, poți privi înapoi să cauți ”erorile”, să le înțelegi și folosind divinul din tine poți continua să creezi o nouă realitate, o nouă perspectivă, un nou rezultat. Ai libertate completă. Ai resurse inepuizabile atâta timp cât creezi, deoarece creația este însăși esența vieții. Cu cât te apropii de o relație armonioasă cu tine însuți, cu atât starea ta de împlinire va crește și cu atât mai puțin vei simți nevoia de validare din exterior, dar suprinzător, recunoașterea celor din jur se va manifesta imediat, deoarece armonia noastră interioară se manifestă și în afară, iar oamenii – da, acele ființe aparent ingrate și egoiste, sunt de fapt foarte mândre să demonstreze cât sunt de nobile și de frumoase și îți vor arăta, ca răspuns la eforturile tale, recunoștință și gratitudine.

În cea mai timidă și mai neîncrezătoare ființă umană există un univers infinit, un potențial ce așteaptă să fie dezvăluit și folosit, pentru că în fiecare există o inimă care începe să bată uneori mai repede. Iar când inima bate mai repede, înseamnă că acolo există simțire, emoție. Și fiecare emoție este flacără divină, ce poate fi folosită ca energie creatoare. Nu te irosi, gândind ce este mai rău despre tine, învinovățindu-te, acuzându-te, rușinându-te, temându-te, ascunzându-te și negându-te. Adună-ți puterile și chiar dacă nu crezi acum, fă cea mai mică schimbare, care nici nu necesită efort, pentru că îți este la îndemână să o faci,  pur și simplu mișcă-te, privește în jurul tău, privește cerul, copacii, ascultă liniștea sau vacarmul din afara ta și dinăutrul tău. Ieși afară și privește în jos: te-ai gândit vreodată până acum că ai întregul Pământ la picioarele tale? Ce-ți poți dori mai mult? Ești un stăpân și nu rămâne decât, ca stăpân al propriei lumi, să începi să o guvernezi.

Ți s-a întâmplat să îți exprimi măcar o dată nemulțumirea față de cei cârmuiesc organizații, țări, continente? Să îi acuzi pe ei de insatisfacțiile și lipsurile tale? Îi consideri hoți, lacomi, fără scrupule?  Poate ai dreptate, poate nu. Te-ai gândit vreodată că odată intrați în anumite structuri sunt nevoiți, pentru a se bucura de anumite avantaje căpătate împreună cu poziția lor, să facă unele compromisuri care din afară par inadmisibile și iresponsabile, să respecte reguli impuse de cei care deja au trecut demult pe acolo și că indiferent de ce sentimente și idealuri îi animă la început, până la urmă se lasă copleșiți de neputință și învinși de slăbiciuni? Vă invidiați: ei aparenta ta lipsă de responsabilități, tu aparenta lor lipsă de griji.
Ce vă aseamănă? Și tu și ei renunțați la propria viziune, de teama de a nu pierde acel dram de siguranță. Și tu și ei vă simțiți înstrăinați și însingurați, neînțeleși, constrânși să acceptați circumstanțe nedorite.
Ce vă deosebește? Locul în care vă aflați. Eventual poziția socială, valoarea unui cont bancar, numărul de camere din casă, numărul de cai putere ascunși în motorul mașinii. Dar mai presus de toate vă deosebește zelul și timpul investite pentru a da formă unor visuri inițiale. Curajul de a visa cândva și de a se dedica visului. Când  interesele banale, legate de rezultate futile ce alimentează ego-ul  devin centrul atenției, visul începe să se deformeze, până la a dispărea.

Nu uita, nu există garanții și nici verdicte definitive: atâta timp cât trăiești, viața este suverană, iar viața înseamnă schimbare, înseamnă alegere. Alege ACUM, cu sufletul inundat de emoția bucuriei, alege să îți dăruiești o nouă viață. Mai luminoasă, mai armonioasă, mai liberă, mai fericită! Când crezi că nu mai poți, cere ajutorul. Când te simți singur, nu mai fugi, nu te mai ascunde. Când îți este greu, ca și atunci când îți este bine, împarte cu cel ce se află lângă tine. Nu cu oricine, ci cu cel ce îți arată compasiune și este dispus să nu te judece, ci doar sa te asculte.
Cu răbdare, iubire și perseverență continuă să te ridici, continuă să speri, continuă să crezi, continuă să fii!